povestea cu bărbatul din fața ei – tatăl, bunicul, poate unchiul, care părea foarte cool, cu înțelepciune și experiență împletită în înfățișare − ca și cum amândoi erau specialiști în a folosi vorbele ca să hrănească inimi,
cu bocanci fucsia de drumeție, cu multe brățări colorate și un inel cu perle micuțe, cu blugi vintage cu model colorat pe partea dreaptă, cu hanoracul legat la brâu în stil 2010 și părul blond închis, drept și delicat.
Cu zâmbet de dor și de bucurie.
Mi-a zâmbit când trenul meu a oprit lângă trenul ei, și i-am zâmbit înapoi, rămânând cu privirea asupra ei ca să o observ.
Privirea ei mi-a spus ceva precum Tu nu știi încă, dar suntem surori. Și ne-am găsit pentru o secundă. Când a luat-o din loc trenul meu ne-am făcut cu mâna în același timp. Cu ochii am comunicat ceva neîntrerupt de cuvinte, ceva ce numai noi două știam. Eu am văzut în ea o versiune a mea, mai mică și mai bună. Nu știu ce a văzut ea, probabil nici nu voi ști. Dar este o taină care nu se cere destăinuită.
Mi-am propus să le zâmbesc copiilor atunci când se uită la mine. Bine, uneori deja le zâmbesc când îmi întâlnesc ei privirea, ca reacție viscerală la văzul lor – de dragul lor. Nu vreau ca vreunul din ei să-și amintească o lume posomorâtă, ursuză și încruntată (nu că nu aș fi și așa), însă cel puțin când am șansa să pun binele la bătaie în mod conștient, o fac.
Iar reacțiile lor, în funcție de personalitate, împrejurări și vârstă, sunt ceva de film! Unii dintre ei surâd încrezători, iubesc să se simtă văzuți, alții chicotesc sfios, scurt, înainte să întoarcă timizi privirea, ceva de genul Femeia asta a zâmbit cumva la... mine? Alții se strâmbă, se încruntă sau chiar se sperie de interacțiunea neobișnuită. Dacă răspunsul lor îmi permite, le vorbesc puțin cu privirea. Dacă nu, nu insist, nu vreau să creadă nici că e normal ca străinii să forțeze o interacțiune cu ei, chiar și având intenții bune.
Totuși, atunci când ochii unui copil se deschid larg și un zâmbet îi înseninează chipul, lumea mea devine nu roz, ci curcubeu, în mod natural, deloc artificial, și inima mi se umple de lumină.
În momente ca astea sunt cuprinsă de un dor adânc de a fi deopotrivă și copil, și părinte, de a mă scălda în iubire, tandrețe și grijă, și de a îmbrățișa cu toată ființa mea firescul inocenței copilărești.
Doamne, ajută-mă să fiu ca aceștia, ca să pot intra în Împărăția Ta!
Gala Jura
Fotografie de Ramon Perucho / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!