Uite-așa venise pe lume Constantin: prea multe îndrăznind!
Îndrăznise să se nască tocmai în vreme ce fratele de numai doi ani murea, după ce îl purtase patru luni pe grumajii lui firavi, care abia se plămădeau în umbra tainică a pântecelui matern. Căci tânăra femeie, sfâșiată de durere, nu mai lua seama la pruncul nenăscut, ci sprijinea trupușorul celui ce murea puțin câte puțin pe burta care creștea cu fiecare zi mai mult. Apoi, cel ce abia venise pe lume îndrăznise să-i primească numele celui ce tocmai plecase. Nemângâiată, femeia crezuse că primul ei născut primise o a doua șansă în ființa celui de-al doilea, care avea să rămână primul născut, deși niciodată cu adevărat cel dintâi. Și își boteză și al doilea băiat tot cu numele celui dintâi.
Mai târziu îndrăznise să viseze într-o curte în care întâietate avea munca grea, truda pământului, slujirea dobitoacelor, corvoada verilor de pustă în care trebuia să te lași mușcat de soarele nemilos ca să storci din praful sărac un strop de mâncare. În loc să se plece încrâncenat spre fierbințeala bulgărilor tari ca piatra care se îndărătniceau sub sape, el îndrăznea să se îndrepte de spate, să pună mâna streașină la ochi și să se scufunde în răcoarea tulburătoare a cerului senin de vară. În loc să se umple de miasmele grajdurilor pline de dejecții animale, îndrăznea să se umple de mireasma ierburilor înalte și uscate ale sărăturii (așa se numea câmpia uscată și dogoritoare din jurul satului său natal). Venea acasă cu părul plin de tulpinile lor, mirosind a amar de pelin și a dulceață de mohor ars de soare. În loc să țesale, să hrănească și să adape calul, pe Mișu, îndrăznea să se arunce în spinarea lui catifelată și să alerge în goană nebună spre zările nesfârșite ale câmpurilor arse, cu brațele aruncate în lături, ca într-un zbor ireal. Și Mișu pricepea deplin dorurile băiatului măsliniu cu nume de împărat și zbura cu aripi nevăzute, până se făceau amândoi una cu vântul, ca mai apoi să cadă istoviți, dar plini de cer și libertate, pe petecul de iarbă mustind de apă din jurul izvorului dulce din marginea satului. În loc să rămână adult răspunzător pentru o gospodărie întreagă, plină de grădini de legume de plivit și udat cu brațele lui necoapte, și animale de adăpat și hrănit, și curți de măturat și rufe de spălat, îndrăznea să fie copil, să-și trăiască toate etapele la vremea lor, și să plece rebel la scăldat în râul care încingea ca un brâu răcorilor satul potopit de soarele nemilos.
La vremea răzvrătirii îndrăzni să țină piept unui tată neîndurător și crud care le zdrobea sistematic viețile. Venise stricat după șapte ani petrecuți în lagărele rusești ale Siberiei, după ce căzuse prizonier la Cotul Donului. Ce pățise el acolo, asta nu aflaseră niciodată. Cert este că plecase un tânăr tată care își purta pruncii pe umeri și îi învăța fericirea și siguranța, care îi ridica în șa, alături de el, și îi învăța zborul, care le spunea cele mai strașnice povești în serile de vară, când sărătura răsuna de cântec de broască și greiere, iar salcâmii de privighetori. Și se întorsese un monstru cumplit, tăcut, retras, muncind cu ură pământul de sub picioarele lui și oamenii din jur. Constantin îndrăznea să îi nesocotească poruncile. Și, drept pedeapsă, sfârșea legat cu lanțul, în plin soare, fără mâncare și apă (pesemne amintiri ale vremurilor cumplite petrecute de părintele său în lagăr). Apoi, într-o noapte în care bărbatul, smintit de himere teribile, aruncă după femeia lui − care încerca să scape cu fuga, cu un prunc abia născut la piept − o secure ascuțită, îndrăzni să-l doboare la pământ și să-i întoarcă toți pumnii și picioarele pe care i le împărțise până atunci cu dărnicie lui, mamei și fraților lui. Aproape că-și omorî tatăl atunci.
Și, când limpezimea dimineții îl ajută să priceapă ce era să se întâmple, îndrăzni să fie liber deplin. Și părăsi casa părintească. Dar nu apucă pe drumul convențional al lepădaților de soartă. Nu se afundă în băutură. Nu se lăsă târât spre ilegalități. Nu ajunse un vagabond fără direcție. Se duse la poarta mătușii lui și ceru dreptul la o viață de om, nu de animal. Și îl primi. Pentru că îndrăznise să fie om atunci când toți crezuseră că va sfârși neom. Și pentru că mătușa lui alese să creadă în el. Și se apucă de învățat cu ferocitate. Simțea că aceasta e singura lui șansă. Cu fiecare zi, îndrăznea să spere tot mai mult la un viitor fără păcate. Îndrăgit de toți profesorii din liceu, uimea cu limpezimea minții, cu frumusețea comportamentului, cu inventivitatea și dorul de cunoaștere.
Doar că, pentru unii dintre noi, vârfurile devin accesibile doar după ce ne-am zdrobit carnea pe fundul prăpastiei. Și el încă nu ajunsese acolo. Se îndrăgosti nebunește, ca orice visător, de doi ochi fluturători atașați de-un zbor de fluture diafan. Voia atât de mult să iubească și să fie iubit, încât jertfi drumul său drept și se abătu de la ținta de pe care nu-și luase ochii până atunci. Și, din risipirea lui de-o clipă, se născu un prunc ilegal în acele vremuri. Decise scurt să se angajeze pentru a-și întreține familia și să-și continue studiile la seral. Doar că pașii aceștia, orbiți de strălucirea înșelătoare a unui fluture care iubea toate florile pe care le întâlnea, l-au adus pe buza ascuțită a hăului. Fluturele își luă zborul, pruncul născut, prea fragil, se topi de dorul mamei și pieri, iar el se lăsă fără vlagă să cadă spre fundul prăpastiei, cu brațele în lături, ca pe spatele calului murg în copilărie. Când atinse punctul cel mai de jos al abisului, piscul de pe care căzuse era atât de sus, încât toți au abandonat orice speranță. Mă rog, aproape toți.
Pentru că, din întunericul adâncului în care orbecăia, se auzea în răstimpuri: „Doamne, Dumnezeule, unde ești? De ce nu vii? Vreau să Te văd! Vreau să ne luptăm amândoi, ca să știu că ești! Vreau să dau piept cu Tine, ca să mă conving că ești real și nu mă minți că ești viu!”. Mama lui, auzindu-i blasfemiile, hohotea în fața icoanelor înnegrite de fumul candelelor din odăile cele bune și cerea îndurare. Oamenii cu frică de Dumnezeu se opreau cutremurați, se închinau și se trăgeau în lături. Nici pe urmele pașilor necuratului acestuia nu voiau să calce. Nelegiuiții se umpleau de respect păgân față de unul mai îndrăzneț ca ei. Nevasta de-a doua se chircea de frică și își strângea spasmodic hainele pe trupul firav, plin de vânătăi. Pruncii fugeau să se ascundă dinaintea lui. Iar puterile cerești plângeau, cu chipurile acoperite de palme, aripi și procovețe, cutremurându-se de nesăbuința omului acestuia. Unul singur zâmbea: „Bine, Constantine, cel prea îndrăzneț! Facă-se voia ta, sărmane, o să vin la tine!”.
Și veni, așa cum numai El știe să vină. Din viforul bețiilor și desfrânărilor nerușinate îl scoase cu fiorul regretului. Pentru că-i dăruise un copil bătrân gata, care îl aștepta noaptea târziu cu piciorușele goale, în cămășuță lungă de noapte, pe cimentul holului de la intrare, că să-l întrebe despre ziua lui tulburată și nelegiuită, acultându-i răbdătoare, ore în șir, spovedania cumplită, până se trezea complet din beție și se punea pe plâns. Din turbarea mâniei îl trezea cu mila pe care i-o provoca spinarea firvă a fiicei lui pe care scăpa, fără să vrea, vreun pumn atunci când copila se repezea să apere, cu trupușorul ei, trupul rupt de bătaie al mamei. Din hălăduirile lui departe de vârful de pe care căzuse îl întorcea, la început, cu dorul de copii și, mai apoi, cu dorul de conversațiile cu fiica lui, care luaseră o turnură neașteptată: începuseră să vorbească despre Dumnezeul de la Liturghiile Căruia fata nu lipsea niciodată. Căci singurul care știuse să zâmbească atunci când toți se ascundeau înspăimântați, îi deschidea calea spre El, dar îl lăsa să facă singur toți pașii, ținut de mână de un copil care pe dinafară avea doar nouă ani. Dar pe dinăuntru, nouă sute de mii de milenii de durere asumată, de spaime învinse și de speranțe neabandonate. Și drumul fu anevoios. Urcă greu, dar urcă.
Într-un târziu, în chiar amurgul vieții lui, când trupul cu care călărise armăsarii propriei lui Apocalipse se slăbănogi cu totul din cauza unui cancer groaznic de dureros, ros de chinuri și ars de regrete, își privea fiica trebăluind prin casă și îndrăznea să o strige:
- Iartă-mă!
- De ce să te iert? Sunt copilul tău. Un copil nu are ce ierta părintelui său...
- Ba să mă ierți! Pentru că mult te-am chinuit!
- Lasă...
Apoi, peste câtăva vreme, iarăși:
- Iartă-mă!
- Iarăși?! Ți-ai mai cerut iertare o dată, mai devreme.
- Acum să mă ierți pentru tatăl meu, și pentru mama mea, și pentru mama ta, și pentru toți cei cărora fără milă le-am greșit!
Și Constantin, cel ce se socotea de nebiruit, se frământa neostoit, îndrăznind ceea ce puțini îndrăznesc pe lume: să mărturisească în fața tuturor, cu zdrobire, călcându-și mândria în picioare, greșelile. „Doamne, ce mi-e sete!” „Ce să-ți dau să bei? Ceai, apă, suc, lapte... ce-ai vrea tu să bei?” „Apă?! Un ocean dacă mi-ai da, tata, nu ar stinge setea mea. Tu crezi că stau pe canapeaua ta, dar tu nu poți să vezi totul. Eu stau într-un foc cumplit, care mă arde cum nu pot să-ți descriu! Pentru faptele mele, tata. Ce bine! Lasă, că așa nu mai rămâne nimic pentru voi să plătiți!”.
Apoi se întorcea către nepoții care îl priveau nemișcați, și prea îndrăznea din nou:
- Copii, luați aminte la bunicul vostru: am chinuit oameni, iar acum mă chinui ca un vierme în arșița drumului; am fumat, am băut și am mâncat, apoi am luat Sfânta Împărtășanie, să văd ce pot să pățesc, și acum, de trei luni nu mai pot să mănânc mai mult de un dumicat pe zi; am călcat în picioare, cu îndrăzneală nelegiuită, tot cea a foat bun și sfânt în viața mea, și m-am lepădat de Dumnezeu. Acum sunt o lepădătură, un stârv de nimica bun... Să nu repetați greșelile mele!
Și, la urmă de tot, întorcea ochii spre Cel ce încă mai zâmbea cu bunătate la el din icoană, și mult prea mult îndrăznea: „Doamne, cât Te-am hulit! Cât Te-am căutat orbecăind ca un prost prin iadul vieții mele! N-am știut unde să Te caut. Iartă-mă! Și lasă-mă să plec eu cu toate păcatele mele, să nu dea socoteală nimeni pentru ce, ca un spurcat, am greșit eu!
Și Domnul i-a făcut din nou pe voie. L-a lăsat să plece așa cum și-a dorit el: un stârv slab, topit, smerit, plin de regrete și plângând din ochii închiși în moarte, ca un semn al băii celei din urmă.
De la Constantin cel mult prea îndrăzneț, eu și copiii mei am învățat două lucruri uriașe: că îndrăzneala cea rea te aruncă în iad, chiar în trup fiind, iar cea bună te scapă de el, chiar și atunci când nu-ți mai dă nimeni nicio șansă.
Alina Mirică