De multe ori, ne cunoaștem mai puțin decât credem.
Știm ce facem, ce avem de făcut, ce așteaptă ceilalți de la noi, dar nu ne oprim suficient de des să ne întrebăm: Ce simt? Ce îmi doresc? Ce este important pentru mine? Ce mă face să fiu eu?
Întâlnirea cu sine nu înseamnă să avem toate răspunsurile. Înseamnă, mai degrabă, să ne acordăm timp pentru a ne pune întrebările, și să fim sinceri cu ceea ce descoperim.
Este un proces de apropiere de noi înșine, cu tot ceea ce suntem: cu emoțiile noastre, cu vulnerabilitățile, cu limitele, cu dorințele, cu lucrurile de care suntem mândri și cu cele pe care încă învățăm să le acceptăm.
Pentru că, de multe ori, o relație bună cu ceilalți începe cu relația pe care o avem cu noi înșine.
Cu nădejdea că invitația de a vă întâlni cu voi înșivă, prin intermediul articolelor precedente, a ajuns la voi, vă propun ca, mai departe, să călătorim împreună pe drumul întâlnirii cu celălalt.
Întâlnirea cu celălalt este, la rândul ei, o călătorie. O călătorie ce ne ajută să experimentăm și să înțelegem ce se întâmplă cu noi și în noi, atunci când intrăm în relație cu celălalt: cum rămânem conectați și prezenți atât în noi înșine, cât și în relație.
Pentru că a-l întâlni cu adevărat pe celălalt înseamnă mai mult decât a fi într-o relație cu el. Înseamnă să fim curioși, să ascultăm, să încercăm să înțelegem și să-i facem loc și perspectivei lui.
Fără să ne pierdem însă pe noi înșine.
Prima temă pe care o vom aborda este conflictul.
Conflictul apare atunci când doi oameni nu sunt de acord. Este firesc și face parte din orice relație – în familie, în cuplu, la muncă sau între prieteni.
De multe ori încercăm să evităm conflictul, de teamă să nu stricăm relația. Alteori, reacționăm pe moment: spunem lucruri la nervi, ridicăm tonul sau ne închidem în noi. Niciuna dintre aceste variante nu ajută cu adevărat. Lucrurile nespuse sau cele spuse pe un ton dur se adună, iar în timp pot crea distanță, neîncredere și resentimente.
Dar ce-ar fi dacă am privi conflictul dintr-o altă perspectivă?
Un conflict bine gestionat nu înseamnă ceartă. Înseamnă o discuție sinceră despre ceea ce ne deranjează, despre ceea ce simțim și despre ceea ce avem nevoie. Înseamnă să putem spune: „Nu mi-a fost bine”, „M-a durut ceea ce s-a întâmplat”, „Mi-aș dori altceva” sau „Am nevoie să mă asculți”, fără ca toate acestea să se transforme într-un atac la adresa celuilalt.
La fel de important este să ascultăm.
Nu pentru a ne pregăti răspunsul sau pentru a demonstra că avem dreptate, ci pentru a încerca să înțelegem ce simte celălalt și de unde vine perspectiva lui, chiar și atunci când nu suntem de acord cu ea.
Pentru că, uneori, în spatele unui conflict nu se află doar două opinii diferite. Se află două nevoi, două frici, două vulnerabilități sau două moduri diferite de a vedea și de a trăi aceeași situație.
Poate că, de aceea, conflictul nu este despre cine are dreptate. Este despre ce se întâmplă între noi atunci când nu mai vedem lucrurile la fel. Și, mai ales, despre ce alegem să facem în acel moment. Alegem să ne îndepărtăm? Alegem să ne apărăm cu orice preț? Alegem să tăcem și să adunăm nemulțumiri? Sau alegem să rămânem în relație, să ne ascultăm și să căutăm o cale de a merge mai departe împreună?
Poate că adevărata întrebare nu este dacă vom avea conflicte, ci cum alegem să fim în conflict.
...Dar dacă celălalt nu poate?
Există însă și o parte mai puțin confortabilă a acestei povești.
Putem să ne dorim dialogul și să nu îl putem avea. Putem să încercăm să ascultăm, iar celălalt să nu poată asculta. Putem să vorbim despre ceea ce simțim, iar celălalt să audă doar ceea ce-i confirmă propria perspectivă. Putem să încercăm să găsim o soluție, iar celălalt să rămână în luptă, în apărare sau în nevoia de a avea dreptate.
Și atunci apare o întrebare dificilă, dar necesară:
Ce fac eu atunci când celălalt nu mai poate sau nu mai vrea să construiască împreună cu mine?
Pentru că un conflict nu poate fi transformat într-o întâlnire de unul singur. Este nevoie de doi oameni dispuși să se oprească, să asculte, să reflecteze și să își asume partea lor. Eu pot să îmi aleg cuvintele. Pot să îmi reglez tonul. Pot să ascult. Pot să încerc să înțeleg. Pot să îmi recunosc partea mea. Pot să pun limite.
Dar nu pot asculta în locul celuilalt. Nu pot reflecta în locul lui. Nu pot construi în locul lui.
Și poate că aici este una dintre cele mai importante întâlniri cu noi înșine: să înțelegem diferența dintre ceea ce ține de noi și ceea ce nu mai ține de noi.
Uneori, a rămâne într-un conflict la nesfârșit, sperând că îl vom putea rezolva singuri, înseamnă să ne pierdem pe noi înșine în încercarea de a salva relația. Iar aici, conflictul poate deveni deznodământ.
Nu pentru că orice conflict ar trebui să ducă la despărțire. Nu pentru că diferențele dintre oameni nu pot fi depășite. Și nici pentru că cel care renunță este neapărat cel care a pierdut. Ci pentru că există situații în care, în ciuda disponibilității unuia dintre parteneri, celălalt nu poate sau nu vrea să participe la procesul de reparare și de construire a relației. În astfel de momente, a pune o limită poate fi mai sănătos decât a continua lupta.
Uneori, deznodământul nu este eșecul unei relații. Poate fi recunoașterea unei realități:
„Am făcut partea mea. Am încercat să te întâlnesc, dar nu ne mai putem întâlni aici”.
Și poate că și acesta este un act de maturitate relațională.
Să știi când să rămâi.
Să știi când să vorbești.
Să știi când să asculți.
Dar și să știi când să te oprești.
Pentru că relația cu celălalt nu ar trebui să ne ceară să renunțăm la relația cu noi înșine.
Așadar, conflictul poate fi o oportunitate. O oportunitate de a spune ceea ce nu am spus până atunci. O oportunitate de a descoperi ceva nou despre noi. O oportunitate de a-l cunoaște mai bine pe celălalt. O oportunitate de a pune limite. O oportunitate de a repara. O oportunitate de a ne apropia.
Dar, uneori, conflictul poate fi și deznodământ.
Iar între cele două nu există o rețetă universală. Există însă întrebări pe care ni le putem pune:
Am fost cu adevărat prezent în această relație?
Am spus ce aveam de spus fără să atac?
Am ascultat, sau doar am așteptat să-mi vină rândul?
Mi-am asumat partea mea?
Celălalt este disponibil să își asume partea lui?
Mai există un „împreună” posibil aici?
Și, dacă nu mai există, pot accepta acest lucru fără să mă pierd pe mine?
Poate că adevărata maturitate nu este să evităm conflictele, nici să le câștigăm.
Ci să învățăm să recunoaștem când conflictul este o invitație la întâlnire și când este semnalul că relația a ajuns la capătul posibilităților ei.
Pentru că uneori conflictul deschide o ușă.
Iar alteori ne arată că trebuie să avem curajul să o închidem.
Minte luminată să aveți!
Daniela Costache
Consilier în dezvoltare personală și educațională
Fotografii de Vitaly Gariev / pexels.com