„Hm, de ce-am început să dorm cu ceasul la mână?”, m-am surprins întrebându-mă vara asta într-o noapte. „Păi, ca să știu la ce oră s-a trezit cel mic prima oară să ceară apă, la ce oră s-a trezit a doua oară, la ce oră s-a trezit miorlăindu-se mijlociul, la ce oră m-am trezit buimacă și neputându-mă ridica din pat să fac ce-mi propusesem cu o seară înainte, la ce oră a sunat prima oară alarma și tot așa...”. De parcă mi-ar fi folosit la ceva această contorizare. La nimic altceva decât la țesut gânduri pieritoare. La ce bun...?
Ani de zile, Micul Prinț al meu a dormitat într-un sertar cu bateria terminată, iar când a fost dus, într-un final, la ceasornicar, a funcționat trei săptămâni și apoi s-a oprit din nou. La a doua vizită, bătrânelul i-a spus soțului meu că nu mai are cum să-l resusciteze. Ceasurile nu se lasă așa, baltă, ani la rând... Apoi brusc, într-o zi aniversară, l-am găsit pe birou mergând, la ora fixă, fără ca nimeni să-i mai fi făcut nimic. De necrezut! N-am mai stat pe gânduri și mi l-am pus pe mână. Dar întâi de asta l-am dat cu patru minute înainte, ca întotdeauna. „De ce ți-l fixezi înainte, dacă tot știi că nu e ora bună și mereu scazi minutele în minte?”. Probabil pentru că ceasul după care ne ghidam în copilărie era mereu fixat înainte, și după acest mecanism de grăbește-te-să-nu-întârzii am funcționat dintotdeauna.
A trecut vara... Și, deși am purtat ceasul la mână mai mereu, sunt recunoscătoare pentru toate clipele în care am uitat complet de timp și în care n-am notat și n-am contorizat niciun interval, doar m-am bucurat. De un buchet de flori de câmp proaspăt cules cu copiii, de o plimbare prin pădure, de o Liturghie tihnită, de câteva pagini citite în grădină la apus, de Botezul nepoțelului, de o piatră în formă de inimă găsită la râu, de plante noi pe care le-am descoperit, de minunatul cimbrișor, de un fluture pe care-am reușit să-l fotografiez, de o felie dulce și zemoasă de pepene roșu, de uimitorul mers desculț al celui mic, de noile acuarele, de prunele pe care-am reușit să le culeg înainte de-a ne vizita grădina ursoaica cu puii, de o îmbrățișare plină de dor a unui om drag, de găleata plină cu flori pe care-am dus-o în parc s-o împart copiilor, de biscuiții cu urzici, de valiza mea cu povești călătoare, de regăsirea unor oameni diamantini, de nenumărate lucruri mari și mici. Necontorizate, dar neprețuite. Sunt recunoscătoare pentru toate.
A venit toamna. Are și ea clipele ei fără ceas...
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!