(autoportret neterminat… abia pornit…)
de Costion Nicolescu
Asta a fost cu adevărat o problemă pentru mine… Ce să scriu pe cartea mea de vizită? Ce să spun când sunt invitat pe la diverse canale de televiziune sau de radio şi mă întreabă cum vreau să fiu prezentat? (Bine, acestea arătau o preferinţă clară pentru calitatea de director… O foloseau şi după ce ea fusese pierdută. Pentru ele dă bine să ai o funcţie publică „de conducere”…)
Definesc diplomele? Am diplomă de inginer şi am practicat 20 de ani ingineria, dar nu mă simt cu adevărat inginer (în sensul admirabil al lui Cyrus Smith din Insulamisterioasă!). Am absolvit facultatea de teologie, am continuat cu „studii aprofundate”, în fine, am făcut şi un doctorat (serios, muncit, onest, la Paris!), dar oare aş putea îndrăzni să mă numesc teolog?... Până la urmă, pentru mine teologia ţine mai mult de o trăire poetică a întâlnirii şi convorbirii cu Dumnezeu (cu toată rigoarea dogmatică şi canonică!) decât de rigida disciplină universitară, chiar dacă, la nevoie, am respectat‑o…
Te acoperă sau te descoperă funcţiile ce le îndeplineşti? Am lucrat 20 de ani la Muzeul Ţăranului Român, titrat când ca etnolog, când ca antropolog, dar m‑am simţit uşor impostor sub aceste „etichete”. Ar fi mai elocventă (în cazul meu) înscrierea în apartenenţe profesionale generale, un pic mai vagi, mai evazive, precum publicist sau eseist? Nu sunt tocmai sigur.
Îmi vin în gând ca apropiată, scurtă şi cuprinzătoare caracterizare versurile Poetului: „Suflete, prund de păcate,/ eşti nimic şi eşti de toate…”.
I‑am fericit pe acei oameni ajunşi la o asemenea statură spirituală încât nu mai necesită explicitarea existenţei lor prin profesie. Singur numele lor spune îndeajuns. Totuşi, şi al nostru spune în acelaşi chip pentru prietenii noştri buni.
Este mai relevant cum te vezi tu sau cum te văd ceilalţi? Poate că, totuşi, oglindirea este cea care vede mai limpede şi spune mai exact. Dar, până la urmă, numai Dumnezeu te oglindeşte în adevărul tău cel mai adevărat. El te cunoaşte mai bine decât te cunoşti tu însuţi sau oricine altcineva, oricât de mult te‑ar iubi. El vine în lăuntrul tău cel mai lăuntric.
Chiar aşa: cine sunt eu, robul lui Dumnezeu, Costion?
Un om care… Un om care atunci când este iubit se miră de cum de poate fi iubit, iar când nu este iubit se miră de cum este posibil să nu fie iubit. Un om căruia dintre toate perioadele vieţii cele mai apropiate (mai dragi) îi sunt, într‑un fel, copilăria secundă şi adolescenţa studenţească (caracterizate prin intensă proaspătă trăire şi întemeietoare acumulări culturale). Un om cu nostalgia calmă a acelor timpuri şi care nu şi‑ar fi dorit să trăiască în altă perioadă istorică. Un om căruia îi priesc mai mult tăcerea şi scrierea decât vorbirea. Un om visător. Cu toate acestea, cam lipsit de imaginaţie. Un om neputincios… Un om trăind mai mereu din iubirea şi mila altora. Un om simţindu‑se dator faţă de marea majoritate a celor dimprejur. Adesea, vinovat faţă de ei. Un om care iubeşte muzica, chiar dacă nu poate deosebi o notă de alta. Dar şi culorile care ard sau care mocnesc, stingându‑se. Un om care a râvnit să scrie şi să‑i apară cărţi, care, într‑un târziu, le‑a avut (dăruite de Dumnezeu) şi s‑a bucurat tare de ele (realizând totodată şi relativitatea lor), chiar dacă cititorii i‑au fost tare, tare puţini. Un om căruia nu‑i plac despărţirile. Un om care se gândeşte cu neplăcere la moarte, deşi oarecum împăcat (resemnat?) cu venirea ei. Căruia i‑ar plăcea să ajungă până la urmă la seninătatea înţeleaptă a Dreptului Simeon: „Acum liberează pe robul Tău…”. Un om care se simte acasă în vechea cultură ţărănească, cultură a Învierii, cultură de slăvire a lui Dumnezeu prin frumuseţe, trăită şi generată cu un nesfârşit firesc. Un om care‑şi trage toată nădejdea din Biserică, dar care nu este lipsit de momente (clipite!) de dramatică îndoială întru ale credinţei şi de ezitări. Un om care roagă mult prea puţin. Un om care se simte bine în preajma marilor părinţi duhovniceşti. Un om cu priză naturală la copii (ceea ce este totdeauna tulburător, poate și pentru că‑i inexplicabil!). Şi el, în cele mai de soi ale sale, tot un copil! Un om căruia îi place să aprindă focul în celălalt. Un om care îşi doreşte ca măcar să mocnească mereu un foc fermecat şi în el. Cu cât mai dese izbucniri, desigur. Un om care admiră matematica şi pe matematicienii dăruiți. Un om care structural pune mai mult preţ pe trăire decât pe informare. Un om cu o cultură generală superficială, dar cu trăiri sentimentale înflăcărate, chiar dacă mai mult de taină. Un om temător… Adesea, chiar laş. Un om lipsit de iniţiativă. Un om care nu prea ştie să refuze. Un om care adesea preferă retragerea şi espectativa. Un om pe care Dumnezeu nu l‑a părăsit niciodată. Un om cu sete vitală de frumuseţe. Un om totdeauna răpit de tainica frumuseţe feminină. Un om care consideră, obsesiv aproape, valorile supreme a fi prietenia şi poezia (de altfel strâns legate între ele). Un biet om…
(Fragment din „Carte pentru îndrăgostiţiicare vor să se împrietenească”, Editura Sophia 2014)
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!