Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?

A ajuns până la mine că unii din sânul monahal îndrăznesc să hulească dumnezeiasca, pururea pomenita şi de Dumnezeu făcuta Rugăciune a lui Iisus, lucrata în chip sfinţit cu mintea în inimă. De aceea, deplângând o astfel de cugetare rea a acestora, m-am hotărât – deşi acest lucru întrece mintea mea neputincioasă şi slabele mele puteri –, chemând într-ajutor pe preadulcele meu Iisus, să scriu ceva despre dumnezeiasca Rugăciune a minţii, pentru o încredinţare tare, neclintită şi fără îndoială în privinţa ei.

Fiind praf şi cenuşă, plec genunchii cei de gând ai inimii mele înaintea măreţiei slavei Tale celei dumnezeieşti şi Te rog pe Tine, întru tot dulcele meu Iisuse, luminează mintea mea cea întunecată şi cugetul şi dăruieşte harul Tău ticălosului meu suflet, ca această osteneală a mea să fie spre slava preasfântului Tău Nume şi spre folosul acelora care vor, prin sfinţita lucrare a Rugăciunii minţii, să se lipească cu mintea de Tine, Dumnezeul nostru, şi să Te poarte pe Tine, mărgăritarul cel fără de preţ, neîncetat în sufletul şi inima lor, şi spre îndreptarea acelora care, din necunoştinţa lor cea fără de margini, au îndrăznit să hulească această dumnezeiască lucrare!

Prin această lucrare a minţii din sfinţita Rugăciune, mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, aprinzându-se de focul serafic al dragostei către Dumnezeu şi, după Dumnezeu, către aproapele, au devenit cei mai statornici paznici ai poruncilor lui Dumnezeu şi, curăţindu-şi sufletele şi inimile de toate păcatele omului celui vechi, s-au învrednicit să fie vase alese ale Sfântului Duh. Umplându-se de felurite daruri dumnezeieşti ale Lui, ei, după viaţa lor, au fost nişte luminători şi stâlpi de foc pentru lumea întreagă şi, făcând nenumărate minuni, cu lucrul şi cu cuvântul au adus la mântuire o mulţime nenumărată de suflete omeneşti.

Sfâşie-ţi inima ta, iar nu veşmintele

Să fie ştiut că Dumnezeu însuşi cere o jertfă curată şi fără de prihană – anume această rugăciune tainică, înălţată din adâncul inimii, poruncind: „Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşile, roagă-te Tatălui tău care e în taină; şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare” (Matei 6:6). Tâlcuind aceste cuvinte, luminătorul cel a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că nu este vorba despre acea rugăciune care se face numai cu gura, ci la cea mai tainică rugăciune, care se înalţă fără glas din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o facem cu o voinţă stăruitoare, cu toată liniştea, cu înfrângerea gândurilor şi cu lacrimi lăuntrice, cu o îndurerarea sufletului şi cu zăvorârea uşilor gândului.

Şi aduce spre mărturie despre această rugăciune din dumnezeiasca Scriptură pe văzătorul de Dumnezeu Moise care, îndurerat, s-a rugat fără de glas, şi durerea lui era auzită, de aceea îi şi zice Dumnezeu: „De ce strigi către Mine ?” (Ieşirea 14:15).  Şi Ana, iarăşi a împlinit tot ce a vrut, iar glasul ei nu se auzea, pentru că striga inima ei (I Regi 1:10-13). Iar Abel, nu tăcând, ci chiar murind, se ruga şi sângele lui slobozea glas mai tare decât glasul unei trâmbiţe (Facere 4:10). Suspină şi tu la fel cu Moise sfântul, nu te opresc. Sfâşie-ţi, după cum a spus Prorocul, inima ta, iar nu veşmintele. Din adânc strigă pe Dumnezeu, „din adâncuri”, zice, „am strigat către Tine, Doamne” (Psalmul 129:1), de jos, din inimă, scoate-ţi glasul. Fă rugăciunea ta o (sfântă) taină.

Prin această lucrare, El v-ar fi aprins cu harul Său cel dumnezeiesc printr-o dragoste negrăită, aşa că şi voi aţi fi strigat împreună cu Apostolul: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8:35). De aceea, mare este slava sfinţitei şi dumnezeieştii Rugăciuni a minţii, a cărei margine şi culme, adică începutul şi desăvârşirea, sunt date de Dumnezeu omului în inimă: de acolo, deci, îşi are ea începutul...

Din „Meditaţii despre Rugăciunea inimii”,

Editura Anastasia, 1997