Și totuși, există o ispită seducătoare a dreptății, văd asta în ochii lui, stă pe scaunul negru antracit și mă ceartă cu dreptate. Inutil să explic că nu voi face nimic. Nu voi îndrepta starea de fapt care a generat inconvenientul, prețul ar fi un război, și în locul în care mă aflu acum, din care inima mea privește lumea prin ochiul ce mi s-a dat, nici o dreptate nu poate justifica un război, nici măcar o strașnică dreptate. Știe că nu voi face nimic, dar nu se poate abține, sentimentul că ai dreptate e narcozant, te îmbată, devii invincibil și, de la înălțimea lui, paradoxal, te prăbușești într-un soi de servitute irezistibilă, în care dreptatea îți stăpânește sufletul și-ți întunecă pupilele.
Când ai dreptate, ai putere.
Când ai putere, te dezechilibrezi.
Ca să nu cazi, trebuie să te sprijini pe ceva. Și-n timp ce el continuă să mă certe (e așa voluptos să cerți, văd în ochii lui o satisfacție copleșitoare, nu-și mai aparține), înțeleg. Suflarea. Ca să nu te prăbușești din dreptate (care poate transporta insidios germenul mândriei), trebuie să te sprijini pe suflarea Duhului Sfânt. Pe dragostea care Dumnezeu este. Dumnezeu este iubire, nu dreptate.
Cine ceartă cu dreptate fără iubire va greși. Cine iubește are toată dreptatea, aia curată, dumnezeiască. Dreptatea din curțile cerului, nu cea din curțile de justiție omenești. Cea din inima ta, care bate acordată cu inima Desculțului Înviat, nu dreptatea calculată cu pixul pe hârtie.
Și atunci deschid gura și-i spun.
Ascultă, te rog, un gând. Ascultă o parabolă.
Când eram tânăr, citeam cu sete orice. Mândru fiind, odată deschisă o carte, bună-rea, plictisitoare sau neinteresată, o duceam la bun sfârșit, până la ultima filă, ca pe o bătălie sângeroasă care trebuie dată până la ultima lovitură de spadă.
Așa și cu relațiile.
Am îmbătrânit. Timpul mi s-a scurs printre degete, nisip uscat în deșertul deșertăciunilor.
Nu mai citesc orice. Pipăi cu inima mea primele pagini, închei primul capitol, dar dacă o carte nu cântă în cheia suflării din pieptul meu, o închid pentru totdeauna și-o abandonez în raft.
Te rog, nu te transforma într-o carte proastă.
Te rog.
Tace brusc, îi cresc ochii în cap și, deodată, părinte Crin, îți pot oferi o cafea din inimă?
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu