Cine este adevăratul Proroc?

Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Binecuvântat popor al Domnului și iubitor de Hristos,

Am venit și anul acesta la biserica Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul pentru praznicul tânguitor și, totodată, dătător de bucurie al unui mare Proroc, pentru a-i aduce cinstire și mărire. Am venit astăzi să prăznuim Tăierea cinstitului cap al Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului.

Sfântul Ioan Prorocul, Botezătorul și Înaintemergătorul ocupă un loc deosebit în Biserică, fiindcă este cel mai de pe urmă Proroc al Vechiului Testament și cel dintâi Proroc care L-a cunoscut pe Hristos după trup. În Vechiul Testament, Prorocii Îl vedeau pe Cuvântul Neîntrupat. Ei mărturiseau, propovăduiau că Hristos avea să vină, să Se întrupeze, și pregăteau poporul pentru venirea Lui, îndeosebi prin pocăință. La urma tuturor Prorocilor, Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel dintâi care L-a recunoscut în Hristos pe Cuvântul Neîntrupat Care a luat trup, Care S-a făcut om pentru mântuirea neamului omenesc.

Dar ce anume este prorocia și lucrarea prorocească? Vom înțelege dacă vom tâlcui două expresii întâlnite adesea în Vechiul Testament.

Prorocii erau oameni binecuvântați, care aveau Rugăciunea lăuntrică a inimii. Ei se rugau lui Dumnezeu, spunându-I: „Grăiește, Doamne, că robul Tău ascultă”. Erau robii Dumnezeului celui Preaînalt, aveau Rugăciunea lăuntrică a minții în inimă. De aceea și marele Proroc Moise, când avea de dezlegat necazurile oamenilor, intra în cort și se ruga lăuntric, în taină. Odată a auzit glas de la Cuvântul Neîntrupat: „Ce strigi către Mine?”. Desigur, Moise nu striga cu glas tare, dar atât de puternică era rugăciunea lui lăuntrică, că Însuși Dumnezeu a perceput-o ca pe un strigăt.

Așadar, Prorocii obișnuiau să spună: „Grăiește, Doamne, arată-mi voia Ta. Care-i voia Ta? Robul Tău ascultă. Eu sunt și voi fi robul Tău, și voi propovădui poporului ceea ce-mi grăiești”. Așa își începeau ei rugăciunea, cu aceste cuvinte: „Grăiește, Doamne, că robul Tău ascultă”. Iar după aceea, ce spuneau? „Acestea zice Domnul”. Ei nu propovăduiau nimic de la ei. Nu-și exprimau propriile păreri și concepții, nici speculațiile lor, nici tradițiile sau filosofiile lor de viață, ci transmiteau poporului ceea ce le descoperea Dumnezeu. De aceea, dacă citim cartea Prorocului Isaia, vedem că începe astfel: „Vedenia pe care a văzut-o Isaia...”. În alte locuri se spune: „Auzirea pe care a auzit-o Prorocul...”. Vedenia și auzirea sunt unul și același lucru, pentru că, în experiența îndumnezeirii, toate simțurile devin unul singur: vederea este auzire, auzirea este vedere, vederea și auzirea sunt pipăire și gustare. Omul participă întreg, trup și suflet, la experiența îndumnezeirii.

Așadar, Prorocii L-au cunoscut pe Dumnezeu. Ei nici nu și-au închipuit lucruri, nici n-au speculat despre El, ci au cunoscut Cine este Dumnezeul cel adevărat și, după aceea, L-au putut deosebi de dumnezeii mincinoși.

Prorocii călăuzeau poporul la adevăratul Dumnezeu, tocmai de aceea îi mustrau pe oameni când credeau în idoli și aduceau închinare la dumnezei străini, de alt neam, dumnezeii demonilor. Prorocii mustrau poporul cu glas mare când se petrecea aceasta și se străduiau să-l călăuzească la calea Domnului. Ba chiar se întorceau împotriva stăpânirilor, atunci când abăteau poporul de la credința în adevăratul Dumnezeu.

Prin urmare, propovăduirea prorocească era revelatoare. Prorocii revelau voia lui Dumnezeu, străduindu-se ca poporul să o păzească. Și, de multe ori, când vedeau că poporul își face voia lui, se retrăgeau. Așa s-a petrecut, de pildă, când au rânduit alte stăpâniri, ca regii ‒ cei binecredincioși, ca David și ceilalți. De asemenea, când cârmuitorii se îndepărtau de la Dumnezeul cel viu, Prorocii îi mustrau.

„Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”

Această lucrare a prorocilor a săvârșit-o și Sfântul Ioan Botezătorul, tocmai de aceea este numit Proroc. El este Proroc, Înaintemergător și Botezător. El L-a cunoscut pe Cuvântul Întrupat îndată după zămislirea Lui, deoarece atunci când, după Bunavestire, la porunca îngerului, Maica Domnului s-a dus să o întâlnească pe Elisabeta, aceasta era însărcinată în șase luni cu Sfântul Ioan Botezătorul. Când Preasfânta noastră s-a apropiat de Elisabeta, a săltat pruncul de bucurie, adică Cinstitul Înaintemergător L-a recunoscut pe Cel purtat în pântece de Maria, pentru că Hristos fusese zămislit în Duhul Sfânt.

Așadar, a săltat... Întâlnim în scrierile patristice, în tâlcuirea Sfântului Grigorie Palama, că Ioan L-a primit pe Duhul Sfânt, după cum îngerul îi descoperise tatălui său, Zaharia. Cinstitul Înaintemergător L-a primit pe Duhul Sfânt pe când încă se afla în pântecele maicii sale. El, în Duhul Sfânt, L-a recunoscut pe Hristos și, prin săltarea lui, a făcut-o și pe maica sa prorociță, de a ajuns să spună: „De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”.

Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan Botezătorul L-a recunoscut pe Hristos, deși era încă prunc de șase luni în pântecele maicii sale. Mai departe, după nașterea sa, la vârsta de trei ani, rămas orfan, a crescut în pustie, cu rugăciune ‒ pentru că Proroc și învățător nu te fac cuvintele, nici înțelepciunea oamenilor. Cinstitul Înaintemergător a crescut în pustie. Iar la vremea potrivită, avându-L înlăuntrul său pe Duhul lui Dumnezeu, a ieșit din pustie ca să învețe poporul și să gătească calea Domnului. El propovăduia pocăința: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Și, când spunea că s-a apropiat Împărăția Cerurilor, înțelegea prin aceasta că vine Împăratul slavei. Nu există împărăție fără împărat, nici împărat fără împărăție. Omului îi este cu neputință să-L cunoască pe Hristos dacă nu se pocăiește, dacă nu-și schimbă întreaga viață, dacă nu se preschimbă toate puterile lui trupești și sufletești de la lucrarea lor împotriva firii la cea după fire, iar apoi la cea mai presus de fire. Fără împlinirea acestor condiții, omului îi este cu neputință să-L cunoască pe Hristos.

Câți oameni din vremea lui Hristos nu L-au auzit, nu L-au văzut? Ei au ascultat învățătura Lui luminată, L-au văzut săvârșind minuni, și totuși nu au crezut în El, pentru că, prin propovăduirea și învățătura Lui, Hristos nu căuta să-i mulțumească pe oameni în patimile lor, ci să-i ajute să le depășească și să le vindece. Același lucru îl făceau și Prorocii.

Oamenii nu-L recunoșteau pe Hristos, nu-i recunoșteau nici pe Proroci, ci luptau împotriva lor, de aceea și Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia neobosit: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. El a pregătit calea Domnului prin pocăință. Sfântul Evanghelist Luca spune că venea mulțime de oameni la Sfântul Ioan Înaintemergătorul, iar el îi călăuzea la pocăință. Veneau la el ostașii, și le spunea să nu asuprească poporul, să nu-l îngreuieze. Veneau la el vameșii și le spunea să nu ia de la popor biruri mai mari decât cele rânduite, să nu pună poveri asupra poporului, pentru că acestea sunt fapte ale pocăinței. Și a ajuns Sfântul Ioan Botezătorul până în punctul de a-l mustra pe însuși Irod pentru păcatul cel mare pe care îl săvârșea, iar din pricina acestei mustrări, a fost aruncat în temniță și i s-a tăiat capul.

Iată ce este Prorocul!

Prorocul este omul acela care Îl cunoaște pe Hristos din experiență, iar nu din lecturi sau reflecții omenești. El propovăduiește poporului pocăința, întoarcerea la Hristos. El deschide oamenilor căi pe care să-L întâlnească pe Hristos. El nu este lingușitor, nu spune ceea ce vor oamenii să audă, ci adevărul care trebuie urmat ca să-L cunoască și ei pe Hristos și să intre în Împărăția lui Dumnezeu.

„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”

Când Sfântul Ioan Înaintemergătorul L-a văzut pe Hristos și L-a botezat, și a înțeles că de atunci avea să-Și înceapă Hristos lucrarea, s-a retras, încetul cu încetul. Nu dorea să devină un idol, nu dorea să-L ascundă pe Hristos de la ochii oamenilor. De aceea, și-a îndemnat toți ucenicii să-L urmeze pe Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Cei dintâi ucenici ai lui Hristos au fost mai înainte ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul: Ioan, Iacob și ceilalți. El i-a călăuzit la Hristos; a grăit acel cuvânt faimos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” ‒ cu alte cuvinte, „Hristos trebuie pus înainte, iar eu trebuie să mă retrag din atenția oamenilor. De vreme ce a venit Hristos și vi L-am arătat, eu trebuie să mă dau la o parte”. Înaintemergătorul spunea chiar că „Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei”.

Aceștia sunt adevărații Proroci, adevărații învățători ai poporului lui Dumnezeu. Nu cei care atrag către sine atenția oamenilor, ci învățătorii poporului lui Dumnezeu, care se smeresc pe sine și-L pun înainte pe Hristos, care îi călăuzesc pe oameni la pocăință și nu-i cocoloșesc în patimile lor, ci îi ajută să se slobozească de ele ‒ ori, mai bine zis, să dobândească libertate. Sunt cei care, atunci când Se arată Hristos, se dau la o parte, pentru că nu mai au nici un motiv pentru care să zăbovească. Iată ce sunt Prorocii!

În toate veacurile, și în vremea noastră, au fost și mai sunt încă proroci mincinoși, care fac contrariul a ceea ce făceau adevărații Proroci. Chiar unii învățători, predicatori, clerici, episcopi sunt, în realitate, proroci mincinoși, învățători mincinoși. Vedem limpede în vremea noastră – iar cei ce suntem cu luare-aminte ne putem da seama și mai bine – că există în mediul clericilor o „mișcare”, o influență, mai bine-zis, a celor ce învață poporul într-o manieră proprie, protestantă, în care amestecă și-un pic de psihologie, în loc să se întemeieze pe teologie. Miezul și baza învățăturii lor nu este teologia Bisericii, nici pocăința, nici calea cunoașterii lui Hristos, ci modul cum se atinge un „echilibru lăuntric”. Observăm foarte clar acest curent de factură protestantă, care mizează pe moralism, pietism și o abordare psihologică a vieții.

Pe oameni, la început, îi odihnește această abordare și spun: „Bravo! Ce buni sunt preoții moderni! Nu sunt ca alții, retrograzi, care îi tot dau înainte cu teologia Bisericii!”. Însă, mai devreme sau mai târziu, acest idol, acest proroc mincinos cu principii protestante și psihologice, se năruie. Desigur, vina o poartă acești învățători rătăciți, dar și poporul, care nu știe să-i deosebească pe adevărații proroci de cei mincinoși. Ce se întâmplă? Vin unii care se dau drept mântuitori ai poporului. Pe dinafară poartă o mască, dar altfel stau lucrurile cu omul lor lăuntric.

„Maimuțele” cu mască de creștin

Am citit un cuvânt al Sfântului Grigorie al Nyssei, care a trăit în veacul al IV-lea, în care vorbește despre adevăratul creștin. Unul ca acesta nu este creștin doar cu numele – și noi, despre preot, am putea spune astăzi că nu este preot doar cu numele –, ci are și viață de Proroc, de Apostol, o viață așa cum voiește Hristos. Pentru a ilustra acest lucru, Sfântul Grigorie folosește o pildă răspândită în vremea sa, de la Luchian, pe care aș putea să v-o redau cu propriile mele cuvinte, dar o voi citi, pentru a asculta însuși cuvântul Sfântului Grigorie al Nyssei, fratele Marelui Vasilie:

„Se spune despre un oarecare scamator din Alexandria că a învățat o maimuță să danseze. I-a pus mască de dansator...” – iar oamenii nu-și dădeau seama că-i maimuță, ci credeau că-i om, pentru că era costumată în dansator – „și o haină potrivită cu teatrul pe care îl juca. I-a dat și o trupă de dansatori, iar maimuța, cu mlădierile trupului, cu ajutorul muzicii și cu tot teatrul pe care îl juca, reușea să ascundă ce este cu adevărat”. Nu se vedea că-i maimuță, ci părea a fi dansator, om. „Cu toții se nedumereau cum de-i cu putință ca un om să facă asemenea acrobații, pe care doar o maimuță le-ar putea face. Și, deși spectatorii erau încântați de vederea aceasta spectaculoasă, unul dintre numeroșii comedianți aflați de față a vrut să le arate spectatorilor, care priveau cu gura căscată, că dansatorul nu-i om, ci maimuță. Și, în vreme ce toți aclamau, căci maimuța îi impresionase cu mișcările ei unduioase, armonizate cu ritmul muzicii, comediantul acesta a aruncat spre scenă o mână de smochine uscate, care ațâță lăcomia acestor animale. Atunci maimuța, fără să șovăie o clipă, văzând smochinele, a uitat și de dansul ei, și de aplauze, și de costumul frumos cu care era îmbrăcată, și s-a repezit la smochine, înșfăcând câte a nimerit. Și, ca să nu fie împiedicată de mască să mănânce, și-a sfâșiat-o cu unghiile și și-a smuls-o, de-au izbucnit toți spectatorii în râs, în loc să aplaude și să se minuneze. Și, de sub mască, s-a arătat chipul urât și caraghios al maimuței”.

Spune mai departe Sfântul Grigorie: „Așadar, precum nu a fost de-ajuns schimbarea înfățișării pentru a-i înșela pe oameni și a-i face să socotească maimuța om, ci lăcomia ei pentru smochine i-a dat pe față adevărata fire, tot așa și pe cei ce nu și-au schimbat cu adevărat năravul prin credință, diavolul, prin cursele lui, lesne îi va da în vileag că sunt altceva decât se pretind a fi. În locul smochinelor uscate, celor lacomi diavolul le pune înainte întreaga lui tarabă de amăgiri: slava deșartă, iubirea de cinstire, iubirea de arginți, iubirea de plăceri, ca pe niște smochine uscate, și-i dă în vileag pe toți câți au suflet de maimuță și, cu fățărnicie, se prefac a fi creștini, dar poartă doar masca întregii cugetări, ori a blândeții, ori a vreunei alte virtuți”.

Cât de actual este acest exemplu! Ca, de altfel, multe alte pilde date de Sfinții Părinți, ca să arate care sunt adevărații Proroci ai poporului și care cei mincinoși, care sunt adevărații Apostoli și care cei mincinoși, Cine este adevăratul Hristos și cine Antihrist.

De aceea, iubiți frați, este nevoie ca, prin lectura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, să ne însușim criteriile pentru a putea deosebi adevărul de minciună, ca să nu cădem în înșelare, nici să fim amăgiți de „maimuțe” cu mască de creștin, dar care, pe dinlăuntru, din pricina patimilor, au suflet de maimuță.

Cu acest mesaj să rămânem de la praznicul de astăzi: Să devenim creștini adevărați, monahi adevărați, preoți adevărați ‒ adevărați oameni ai lui Dumnezeu! Amin.

Predică la Vecernia Praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 28 august 2020

Traducere de Mănăstirea Diaconești