Din „A Hidden Life” (2019), filmul lui Terrence Malick, îmi revine în minte o întrebare care mă privește direct.
Franz Jägerstätter întâlnește un pictor care zugrăvește scene din viața lui Hristos. Vorbind despre propria lucrare, mărturisește:
„Pictez toată suferința aceasta, dar eu însumi nu sufăr.”
Apoi întreabă:
„Cum să înfățișez ceea ce eu însumi n-am trăit?”
Speră ca într-o zi să aibă curajul de a-L picta pe „adevăratul Hristos”.
Mâna învață repede. Mai greu este atunci când meșteșugul înaintează mai repede decât omul.
Părintele Arsenie Papacioc surprindea această stare în expresia: „Tipic, tipic, și la inimă nimic”.
Erminia și proporțiile se învață. Culoarea, desenul, gestul mâinii se limpezesc prin exercițiu. Viața lăuntrică are alt ritm.
Maturizarea ei se vede în relația cu celălalt, mai ales atunci când orgoliul este atins și când binele făcut rămâne fără recunoaștere.
Iconarul petrece ore înaintea unui chip pe care îl zugrăvește cu toată priceperea dobândită. Orele acestea pot deveni și un timp de cercetare de sine.
La sfârșitul unei zile de lucru, întrebarea „Am pictat bine?” își are rostul ei.
Alături de ea merită păstrată încă una:
„Ce a lucrat astăzi în mine chipul pe care l-am zugrăvit?”
Pr. Ioan Gînscă