.webp)
Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
Iubiți fii întru Domnul, un nou an ne-a răsărit și avem prilejul să ne facem unii altora urări, să ne întâlnim și să sărbătorim, ca să reînnoim dragostea ce ne-o purtăm unul altuia, să reaprindem nădejdea că vom trăi, vom fi sănătoși și liberi față de toate cele ce ne asupresc. Sărbătoarea noului an îmi dă posibilitatea să vă urez să vi se împlinească în viață cele mai nobile doriri, atât la serviciu, cât și în familie și pe calea voastră către Dumnezeu.
Cu acest prilej doresc să vă pun înainte câteva gânduri ale unui mare teolog al epocii noastre, Părintele Gheorghe Florovski, referitoare la modul cum a lucrat Biserica în trecut, dar și în prezent, în condiții grele și tragice de viață.
Pentru început, așa cum observă Părintele, „creștinismul a intrat pe scena istoriei ca o comunitate, ca o societate, ca o nouă clasă socială, ca o nouă dimensiune a societății, cu alte cuvinte ca Biserică. Primii creștini aveau simțământul puternic că erau un singur trup”.
Apostolul Petru le scrie creștinilor din vremea lui: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată, voi, care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi, care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi” (I Petru 2:9-10). Creștinii constituiau poporul cel nou al lui Dumnezeu.
Însă în spațiul unde sporea acest popor nou al lui Dumnezeu „exista și un alt stat, mondial, un stat totalitar agresiv: statul roman, care era considerat «imperiu». Acest stat avea pretenția să cuprindă întreaga lume, să fie singurul stat de pe pământ, să dețină toată puterea. Avea pretenția ca toți oamenii să fie în slujba lui, întocmai cum Biserica avea pretenția ca toți oamenii să fie în slujba lui Dumnezeu”.
Este vorba, așadar, de două state, de două forme de guvernare: bisericească și politică, cu două moduri diferite de constituire, cu scopuri diferite, dar care, totuși, se întâlneau pentru a rezolva diferite probleme de fiecare zi. În general, creștinii trăiau cu conștiința că aveau o altă patrie, așa cum scrie Apostolul Pavel: „Cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţișare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3:19-20). Iar în altă parte scrie: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13:14).
Creștinii se simțeau „străini și locuitori vremelnici” (Efeseni 2:19) și, cu toate că erau nevoiți să trăiască în Imperiul Roman, totuși, trăind în această patrie pământească, „aveau propriul lor mod de supunere față de stat”, aveau „un alt sistem politic”, așa cum notează un vechi scriitor bisericesc.
„Creștinii trăiau în lume și erau gata să-și împlinească cu credincioșie îndatoririle duhovnicești și nu puteau fi legați cu o deplină supunere față de regimul politic al lumii acesteia, al patriei pământești, pentru că cetatea lor era în altă parte, «în ceruri»”.
„Fuga în pustie” sau „rezidirea lumii după legea Evangheliei”?
Aceasta înseamnă că primii creștini s-au aflat într-o situație dificilă, deoarece „conflictul între cele două regimuri și civilizații, între stat și Biserică, era inevitabil”. Așa se explică prigoanele împăraților romani împotriva creștinilor. Prin urmare, Biserica se afla în ilegalitate și se confrunta cu următoarea dilemă: să lepede lumea și civilizația omenească sau să o încreștineze?
Astfel, au apărut două tendințe. Cea dintâi a fost „fuga în pustie”, prin întemeierea de comunități monahale, organizate ca noi cetăți, cu alte legi și alt scop, iar a doua a fost „înființarea unui imperiu creștin”, „rezidirea lumii după legea Evangheliei”.
Amândouă aceste variante au fost încercate în practică. Pe de o parte, comunitățile monahale s-au organizat după pilda Bisericii primare, așa cum este înfățișată în Faptele Apostolilor, iar pe de altă parte, au fost schimbate anumite structuri sociale și politice ale Imperiului Roman. Firește, au fost și cazuri în care ambele inițiative au eșuat. De aici s-a tras concluzia că „ideea înființării unui imperiu după modelul Bisericii a fost o nereușită”, câtă vreme „pustia a reușit mai bine” să exprime viața evanghelică.
Părintele Gheorghe Florovski observă: „Creștinii nu neagă civilizația ca civilizație. Ei sunt doar exigenți cu privire la orice stare politică existentă și o judecă după criteriile lui Hristos, deoarece creștinii sunt fii ai veșniciei, adică vor fi cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Însă problemele și nevoile «veacului acestuia» nu pot fi lepădate, nici nesocotite, sub nici o formă, sub nici un pretext, de vreme ce creștinii sunt chemați să lucreze și să slujească «în această lume» și «în acest veac». Trebuie doar ca toate aceste nevoi, scopuri și probleme să fie privite din această perspectivă nouă, mai largă, pe care ne-o descoperă revelația creștină și care este luminată cu lumina revelației creștine”.
Aceste observații ale Părintelui Gheorghe Florovski sunt foarte valoroase pentru vremea noastră, deoarece se observă că, din păcate, în unele privințe Biserica este secularizată. Desigur, nu Biserica este secularizată, ci mădularele ei care denaturează învățătura lui Hristos, a Apostolilor și a Părinților. Multe mădulare ale Bisericii fac concesii mentalității lumești și structurilor acestei lumi, trăind un mod de viață eudemonist și hedonist, care urmărește satisfacerea plăcerilor. Se mărginesc la simțuri și la cele sensibile ale lumii acesteia și uită de viața pe care ne-a descoperit-o Hristos.
Biserica este „o colonie a cerului” pe pământ
Iubiți fii în Domnul, azi deja intrăm în noul an și suntem chemați să ne schimbăm viața, să o așezăm pe temelii noi, să-i dăm o nouă perspectivă, ca să nu fim robiți „stihiilor lumii” (Galateni 4:3), ci „împreună cetăţeni cu sfinţii și casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19). În această viață trecătoare, dacă nu o putem transfigura după învățătura lui Hristos, măcar să ne străduim să nu fim robi ai stricăciunii și să nu Îl trădăm pe Hristos.
Voi încheia aceste scurte gânduri cu un cuvânt uimitor al Părintelui Gheorghe Florovski despre cum trăiau primii creștini: „În «această lume», creștinii nu puteau fi decât călători și străini. Adevărata lor cetate era în ceruri (Efeseni 3:20). Biserica era pribeagă în lumea aceasta. Societatea creștină era ceva ce ținea de un alt regim, de stăpânirea pe care o avea lumea de sus asupra pământului. Biserica este «o vamă» a cerului pe pământ, «o colonie a cerului» aici pe pământ”.
În acest duh prorocesc și apostolic trebuie să trăim în noul an, adică să trăim în această lume, dar să ne străduim să o schimbăm, pe cât ne este cu putință. Noi să ne avem privirea ațintită la Dumnezeu și la patria noastră cerească, să simțim că locul acesta unde trăim este „o colonie a cerului” și să așteptăm cu dorire să ne îndreptăm către adevărata noastră patrie. Atunci toate lucrurile din viața noastră, și însăși viața noastră, și însăși moartea, vor căpăta alt sens.
Vă urez ani mulți cu însuflarea pe care o dă Hristos.
Cu părintești binecuvântări,
Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului și Sfântului Vlasie
Pastorală la Anul Nou 2023
Traucere de Mănăstirea Diaconești
Fotografie de Părintele Daniel Anghel