Celula mea s-a umplut de Lumină...

Ne vorbește Părintele Gheorghe Calciu

Să vă spun întâmplarea mea de Paşte, din închisoare. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. În noaptea în care ştiam că este Paştele, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea foarte spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi am cântat „Hristos a înviat!”. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală, şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt, ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. 

A doua zi dimineaţa, garda se schimba la ora 7. Pe secţie la noi (era o secţie specială de sancţiuni, de pedepse), erau şase gardieni. Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi, şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi se uita să vadă dacă totul este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.

În dimineaţa aceea de Paşte însă nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. El era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud... Dacă omul acesta nu bătea cinci-şase deţinuţi în tura lui, probabil nu se simţea bine. Și, în dimineaţa aceea, când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”. De mii de ori, poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el și i-am spus: „Hristos a înviat!”. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus: „Adevărat a înviat!”.

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!”, ci că a fost îngerul Domnului. Acela care, stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Iată, a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-L puseseră”. Prin gura lui, îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare – şi pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri.

Celula mea s-a umplut de Lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele cinci-şase ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în Lumină şi bucurie spirituală.

Din „Suferinţa ca binecuvântare”

Editura Cathisma, 2007