Cele trei biruințe ale diavolului asupra monahilor

Ne vorbește Arhim. Emilianos Simonopetritul

Cred că acestea sunt cele trei mari biruințe amăgitoare pe care le-a câștigat vrăjmașul diavol în rândul monahilor.

Întâi de toate, a izbutit să pângărească duhul ascezei, prefăcându-l într-o lucrare omenească, într-o silire exterioară, într-un „trebuie” lipsit de viață, când scopul cel din urmă al monahului nu este altul decât îndumnezeirea (theosis).

Astfel, întreaga ființă a monahismului — care este de obârșie teologică și ontologică, o comuniune vie din harul și lucrarea cea necreată a lui Dumnezeu — s-a preschimbat într-o simplă faptă, într-o îndeplinire formală, într-o pravilă bifată, un canon.

Însă o astfel de pravilă vătămă duhovnicia omului și, ce este mai cumplit, îi odihnește conștiința în chip mincinos, cum că și-ar fi împlinit datoria. „Îmi fac pravila ca monah? Sunt în rânduială”, își zice întru sine, „sunt monah!”. Sau: „Împlinesc doar ceea ce-mi cere Biserica, schima mea cea mică ori cea mare, sau rasoforia!”. Atunci nu doar consideră că nu-i mai lipsește nimic, ci ajunge la rătăcirea de a socoti că Dumnezeu Însuși îi este dator cu răsplată pentru dreptatea lui.

Drept urmare, își spune că, și de ar mai cădea în vreun păcat, nu s-a dărâmat lumea, căci tot se va mântui! Această cugetare trufașă, acest duh al veacului acestuia este o adevărată pângărire a vieții călugărești și o izbândă a celui rău.

O a doua reușită a satanei este dispariția desei Împărtășanii, a Sfintei Euharistii, prin taina unirii cu Dumnezeu-Omul. 

Ceea ce este, am putea spune, pâinea omului, merindea sa zilnică, leacul împotriva păcatului, a bolii, a nepăsării, a patimii și a nelegiuirii – un bun atât de prețios! – ajunge în zilele noastre să fie primit doar la fiecare cincisprezece sau douăzeci de zile, ori o dată pe lună, ca un lucru de mare preț.

După ce ne pregătim intens, după ce ținem posturi de trei zile sau chiar de patruzeci de zile, în cele din urmă această taină își pierde vigoarea; se preface într-un simplu act ritualic, la care mergem doar pentru a lua parte. 

Această Sfântă Împărtășanie nu mai aduce absolut niciun rod, ci doar amintește de ceva ce făceau cei de demult.

Totodată, deși păstrează ceva din duhul ascetic al Bisericii prin impunerea unei asceze premergătoare, această practică anulează un alt adevăr fundamental: nevoia împărtășirii continue.

Iar a treia biruință a vicleanului a fost să desființeze primirea lui Hristos drept Cuvânt prin lucrarea tainică.  

​A reușit, adică, diavolul să nimicească primirea neîncetată a Sfântului Duh, care se face, evident, prin învățătură și prin studiu duhovnicesc. 

Din nefericire, astăzi, în Sfântul Munte, dar și în alte mănăstiri, nu mai există învățătură, nici studiu. Cine mai citește Sfânta Scriptură? Cine-i mai citește pe Sfinții Părinți?  

​Căci citirea Sfintei Scripturi se mărginește numai la Profeții, la Apostolul sau la Sfintele Evanghelii care se citesc în timpul slujbelor din biserică, iar citirea scrierilor patristice se limitează la lecturile corespunzătoare de la trapeză ori din biserică. 

Însă, în realitate, chiar și citirea de la trapeză a devenit o denaturare a duhului monahal, pentru că odinioară ea se făcea din pricina nevoinței și a tăcerii pe când monahii mâncau, și nu pentru a primi în minte înțelesuri duhovnicești.  

​Noi le-am strâmtorat pe toate, așezându-le doar în biserică și la trapeză, și astfel a dispărut studiul.

Aceste trei mari biruințe ale vicleanului au făcut monahismul de astăzi slab și neputincios.