E uluitor cum mișcăm lucrurile în viață. Muți de colo colo un băț de chibrit ars și ceva se întâmplă, se înclină axa planetei, Dumnezeu zâmbește din cer și lumea se schimbă. Carmen, cu credința ei oarbă, fioroasă, înfricoșătoare, care nu știe decât înainte și decât cu toată viteza, ca un cuirasat inoxidabil. Directorul, vorbă cumpătată. Nu știu mai nimic despre el, dar îl simt pe Hristos foșnindu-i sub piept, pentru mine, deasupra chestiei ăsteia, nimic nu se mai poate adăuga.
Primarul din Parva, frenetic, efuziv, căpos, doldora de visuri. A făcut o minune acolo, a schimbat fața locului cum schimbă plugarul culoarea câmpului, întorcându-i brazdele cu rădăcinile spre cer.
Se discută chestii tehnice, axe de finanțare, condiții prealabile, conexiuni de proiecte.
Eu, cu peștera mea din piept, continuând să visez. Fără patimă, fără patimă. Am îmbătrânit, părul mi-e alb de ani, și în fiecare fir de păr s-au strâns oameni morți și oameni vii, vieți doldora de suferințe și așchii de scintilantă fericire, părul meu e un depozit de amintiri. Am învățat resemnarea deșertului. Alhamdulillah. Slavă Domnului pentru toate. Când visezi ceva și se împlinește, voia ta a fost pe placul Desculțului. Când nu se realizează, voia ta a trecut apa firii; slavă Domnului că nu s-a împlinit. Toate sunt cu îngăduința Lui și toate au un scop în sine. Nu e vina ta că nu-l înțelegi, doar respectă-l.
Alhamdulillah.
Apoi, deodată, în timp ce mâncăm ceva dens și puțin în jurul unei mese, cu carnetele de notițe și cu normativele amestecate printre farfurii, deodată, părinte, care vi se pare cel mai mare păcat?
Mihai e lângă mine, ochii lui verzi iscodesc lumea cu o înțelepciune care mie nu mi-a fost dăruită, de față cu el îmi măsor de mii de ori cuvintele și le cioplesc marginile angulare, pentru că atâta va rămâne din mine, amintirea a ceea ce-am clădit în inima copilului meu. Așa supraviețuiește un tată.
Am dat examen din păcate, la morală, în secolul celălalt. Aranjate pe categorii, ierarhizate, pedepsite incandescent de canoane limpezi, fără virgule. Mi-a căzut la examen mândria. L-am luat cu zece, profesorului îi plăceau frazele mele baroce, cu propoziția principală absconsă, se întâmplase să și învăț la el, spusese ceva ce mă cutremurase la un curs, vorbind despre avortul de dincoace de naștere, domnilor, să ucizi un copil înainte de a se naște e echivalent cu a-l lăsa să se nască și apoi, după niște ani, să-i spui că mama lui e o nenorocită. Nu cunosc ucidere de suflet ca asta, nu cunosc!
Mă cutremurase gândul ăsta, al uciderii iubirii de mamă din inima unui copil. Așa că învățasem.
Mândria. Cel mai mare păcat. Văzut-am pe cel păcătos mândrindu-se și înălțându-se ca cedrii Libanului, și am trecut și nu era, și l-am căutat și nu s-a aflat, zice David.
Mai învârt cu lingura în ciorba cu afumătură, oftez repetat, sunt în Transilvania de ani lungi dar nu m-am obișnuit cu gustul afumăturii din zămuri, mare taină și asta, să iei fum și să-ți iasă lichid de fum, apoi las lingura și zic ce cred.
Căci gura ta a înmulțit răutatea și limba ta a împletit vicleșugul.
Vicleșugul. Lingușeala, adularea ipocrită a celui puternic, temeneaua ticăloasă a celui care-ți pregătește căderea, ascuțind, în spatele minciunii, propria lui ridicare. Șoșoteala voluptoasă a celui care află din dreapta ca să ducă în stânga vorbe, ca pe niște săbii ascuțite, înmulțind întunericul acestei lumi.
Apoi intră picolița aia frumoasă, cu brațele pline de chestii mâncabile, nu clipește niciodată, nu zâmbește, de fiecare dată când ajung în restaurantul ăsta (rar și mereu invitat de cineva) mă izbește gândul că în spatele chipului imobil stă ghemuită o împărăție plină de vânturi reci, venite din nord, în jurul mesei se așterne o tăcere bună, ca o semănătură care miroase, deja, a pâine caldă.
Uneori, ca să fie întreagă, iubirea trebuie să tacă.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu