Ceea ce s-a petrecut pe Muntele Tabor se va petrece și în inima omului

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Mare este evenimentul teologic prăznuit astăzi de Biserică! Schimbarea la față a lui Hristos este un eveniment teologic, pentru că este o descoperire a Sfintei Treimi ‒ a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh ‒, fiind totodată și un eveniment istoric, petrecut într-un anume loc, la un anume timp. Desigur, caracterul istoric nu anulează valoarea teologică a acestui eveniment, nici teologia evenimentului nu desființează istoricitatea lui. Prin urmare, Schimbarea la față a lui Hristos este un eveniment deopotrivă teologic și istoric.

Gândindu-ne la astfel de evenimente, ne dorim cu toții să aflăm martori ai lor, oameni care au fost de față și pot da mărturie despre cele petrecute. În cazul acesta, avem mărturia Apostolului Petru, care a fost prezent la Schimbarea la față a lui Hristos împreună cu Ioan și Iacov. Biserica a preluat mărturia Apostolului Petru și a rânduit drept citire apostolică un fragment din a Doua lui Epistolă sobornicească. Acolo însuși Petru, care a fost de față la acest eveniment istoric, ne înfățișează în câteva cuvinte teologia lui.

Aș dori să vorbesc despre două aspecte ale pericopei apostolice pe care am auzit-o mai înainte, ca să vedeți înalta teologie a praznicului Schimbării la față a lui Hristos. Astfel, în cea de-a Doua Epistolă sobornicească, Apostolul Petru scrie: „Pentru că noi v-am adus la cunoștinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui, nu luându-ne după basme meșteșugite, ci fiindcă am văzut măreția Lui cu ochii noștri” (II Petru 1:16). O mărturie uimitoare! Zice Apostolul Petru: Nu vă spunem lucruri pe care le-am aflat din basme meșteșugite, ci vă vorbim despre lucruri la care am fost martori oculari ‒ noi înșine am văzut măreția Lui! Iar măreția Lui este energia nezidită, slava lui Dumnezeu. Și mai departe spune: „Pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt” (II Petru 1:18). Uimitoare mărturie!

Ce reiese de aici? Diferența dintre filosofie și teologie. Una e filosofia, și alta teologia. Filosofia lui Platon, a lui Aristotel, a presocraticilor și a neoplatonicienilor, ba chiar a filosofilor contemporani, așa cum a evoluat filosofia în spațiul apusean, este un „basm meșteșugit”. Ce înseamnă aceasta? Ne amintim de miturile vechilor greci bazate pe cei doisprezece zei, pe care, mai târziu, unii filosofi le-au transformat în filosofie, făcând speculații pornind de la ele. De pildă, Platon, pornind de la aceste mituri, a început să vorbească despre Ființă supremă și Lumea ideilor. Iar Aristotel, mai departe, a vorbit despre Ființa nemișcată ce totodată se mișcă, despre Mișcătorul nemișcat.

Toate acestea sunt „basme meșteșugite”. Cine ne poate dovedi că există Lumea ideilor? Sau că există o Ființă care funcționează ca un creier, în care se găsesc toate ideile, și pe baza ideilor a creat lumea? Toate aceste concepții, până și cele contemporane europene, sunt „basme meșteșugite”, povești născocite cu înțelepciune. Basme meșteșugite! Însă teologia e cu totul altceva. Spune Apostolul: Noi nu vă propovăduim basme meșteșugite, fiindcă noi „am văzut măreția Lui cu ochii noștri”. Ne vorbește aici de vederea lui Dumnezeu. Teologia este vedere a lui Dumnezeu, a slavei Sale nezidite, a măreției Sale. De aceea, este o diferență clară între filosofie și teologie. Noi nu propovăduim o filosofie, ci o teologie. Desigur, teologia poate fi exprimată și într-un mod filosofic, dar în realitate teologia ortodoxă este experiență: pe Muntele Tabor, ucenicii au văzut slava lui Dumnezeu. Tocmai de aceea există o diferență atât de clară între filosofie și teologie.

Putem ajunge și noi la experiența lui Dumnezeu

Din epistola Apostolului Petru mai reiese un aspect. Ne arată mai departe cum ajunge omul să-L trăiască pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este transcendent, nu este „ceva”, vreo „ființă” care să locuiască în cer și de acolo să conducă istoria. Dumnezeu nu ne este necunoscut, pentru că Hristos ne-a arătat slava Sfintei Treimi. Noi putem ajunge la experiența lui Dumnezeu.

De aceea, Apostolul Petru ne înfățișează în continuare modul în care putem dobândi și noi această cunoaștere a lui Dumnezeu: „Avem cuvântul prorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până când va străluci ziua și luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1:19). Acest verset ne înfățișează o imagine frumoasă. Cineva este afară, în natură, noaptea, când întunericul e greu, și nu poate vedea nimic, pentru că nu e nici lună, nici stele, nici un fel de lumină. Și atunci, ce face? În întuneric fiind, se folosește de-o făclie ‒ sau de-o lanternă, am spune noi azi ‒, ca să poată merge, să nu cadă în vreo prăpastie și să moară. Dar spre zori, când apare luceafărul, iar apoi soarele, nu mai are nevoie de făclie. În lumina soarelui, omul vede tot. Apostolul Petru spune: Noi trăim într-un întuneric greu, „în loc întunecos”, adică în beznă, în întuneric desăvârșit; însă în acest întuneric „avem cuvântul prorocesc mai întărit”, adică ne folosim de cuvântul prorocilor ca de o făclie. Ne-au vorbit prorocii, mai târziu și apostolii, și avem cuvântul lor ca pe o făclie pe cale, ca să putem merge. Nu avem doar legea conștiinței, nici doar legile exterioare, ale statului. De legile statului este nevoie pentru a se asigura unitatea societății, dar nu ne ajută la mântuire.

Așadar, avem o făclie în acest întuneric greu al păcatului pe care îl vedem în inimă din pricina patimilor. Și ce facem? Luăm cuvântul prorocilor ca pe o făclie ‒ adică ceea ce au spus prorocii și apostolii ‒ și îl împlinim în viața noastră. Și, încetul cu încetul, urmând și păzind cuvântul prorocesc, vine o clipă când ceea ce s-a petrecut pe Muntele Tabor se petrece și în inima omului. Vine luceafărul, Soarele dreptății, și răsare în inima omului. După cuvântul Sfântului Ioan Damaschinul, pe Muntele Tabor „ucenicii s-au schimbat ei mai întâi la față, și așa au văzut schimbarea la față a Domnului”. Ucenicii s-au schimbat la față, s-au transfigurat lăuntric și, prin această transfigurare, s-au învrednicit să-L vadă pe Hristos în Lumină, având veșmintele albe ca lumina.

Așadar, noi păzim poruncile lui Hristos, ale apostolilor, ale prorocilor, le folosim ca pe o făclie și, încetul cu încetul, inima ni se curățește de patimi, și în ea răsare Soarele dreptății. Este împlinirea cuvântului lui Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8).

Aceasta este esența vieții monahale și a vieții bisericești

Aceste două aspecte am vrut să le subliniez. Întâi, că există o diferență clară între filosofie și teologie. Filosofia vorbește despre ființe, despre cum poate omul să trăiască într-o lume trecătoare, după cum vede lucrurile fiecare filosof; căci câți filosofi sunt, tot atâtea filosofii avem. Teologia vorbește despre ce este Dumnezeu, așa cum Îl percepem din experiență, în Lumină, și despre ce trebuie să facem pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Iar pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu avem sfințitul isihasm, metoda isihiei despre care atât de mult a vorbit Sfântul Grigorie Palama în disputa cu Varlaam, filosoful și teologul apusean. Varlaam se considera teolog, dar de fapt filosofa. Iar Sfântul Grigorie îi spunea că nu în aceasta constă teologia ortodoxă, afirmând că Lumina lui Dumnezeu arătată pe Muntele Tabor era nezidită. Ba chiar Sfântul i-a arătat și calea ce trebuie urmată pentru a ajunge la experiența Luminii.

Aceasta trăiește omul în Biserică, aceasta este esența vieții monahale și, în general, a vieții bisericești. Este ceea ce fac monahii, strădania lor de a-și curăți inima de patimi, de a pune în practică sfințitul isihasm, teologia niptică a Bisericii și Filocalia sfinților niptici, pentru a ajunge la vederea slavei lui Dumnezeu și la adevărata teologie.

Din păcate, iubiți frați, azi s-a lăsat o beznă, un întuneric greu și peste societate, și peste oamenii din Biserică, și peste teologie. În țara noastră au pătruns curente teologice care mai degrabă filosofează decât teologhisesc, curente teologice care se abat mult de la teologia Bisericii exprimată prin slujba de astăzi a Schimbării la față a lui Hristos. Și, din păcate, sunt și unii care vorbesc despre Dumnezeu ca Lumină, spunând că Îl putem vedea ca Lumină, care vorbesc despre inimă și curățirea ei, despre Rugăciunea minții, dar sunt străini de experiența acestor lucruri și mai mult le iau peste picior, le ironizează. Dar este cumplit ca experiența și viața Bisericii să fie considerate înșelare! Este o aberație dusă la extrem! O aberație „teologică”...

Prin urmare, iubiți frați, să punem în centrul vieții noastre Schimbarea la față și Învierea lui Hristos. Să ne vedem pe noi înșine că suntem desfigurați de patimi, și să luăm aminte ce trebuie să facem, ce cale trebuie să urmăm ca să ne transfigurăm, să ne schimbăm la față și să vedem slava lui Dumnezeu. La acestea ne îndeamnă praznicul de azi.

Vă urez tuturor ani mulți în Lumina lui Dumnezeu! Inima să ni se facă Rai și Împărăție a lui Dumnezeu. Amin.

Predică la Schimbarea la față a lui Hristos, 6 august 2022

Traducere de Mănăstirea Diaconești