În ultimii ani, scrisorile terapeutice către sau de la oameni dragi (ori chiar necunoscuți) au devenit rarisime. Acum tot ce mai apuc să scriu de mână sunt ciorne pentru recomandări de cărți, ciorne pentru teme, planificări cu activități sau scurte bilețele care poartă banale însemne: o listă de cumpărături sau ceva de ținut minte pentru ziua următoare. Printre toate foile și cărțile mele se strecoară și creațiile băieților, pe care le născocesc de cele mai multe ori fără absolut nicio ocazie. Se întâmplă pur și simplu să mă trezesc cu câte un desen sau un bilețel înflorat, decupat în formă de semn de carte, sau cu o felicitare, ori cu o ditamai cutia de carton (rămasă de la cine știe ce colet și împachetată cât de frumos poate un copil) având în ea un desen rulat și-un plic de ceai (luat din dulapul din bucătărie)... Țin minte că, atunci când cel mare a învățat să scrie „MAMA” de tipar, scria cuvântul pe tot ce făcea. La un moment dat, căutând un plic în teancul pe care știam că-l am în birou, am constatat că se împuținase vizibil; făptașul le personalizase pe toate cu flori și cu însemnul „MAMA”!
Ultima găselniță însă m-a dat gata! E ceea ce-am numit „cea mai scurtă scrisoare de dragoste”: un bilețel pe care mijlociul nostru scrisese doar atât: AMENDĂ ❤. Mi l-a lăsat pe birou într-o seară în care, avându-i pe doi dintre ei răciți și pe cel mic debordând de energie, nu i-am putut acorda destulă atenție exclusivă și l-am cam bruftuluit. Când am dat de „amendă” în dimineața următoare, am avut un șoc. M-am uitat încremenită la bilețel. Cum a putut acest copil de cinci ani și jumătate să rezume într-un cuvânt și-o inimioară tot ceea ce mă frământă pe mine de ani de zile, și anume că, în povestea asta în care le sunt alături, joc permanent un rol dublu, fiind zilnic atât Baba Cloanța, cât și Zâna Bună? Mi-a dat amendă (amenzile au fost multă vreme jocul lui preferat), ca și cum ar fi zis: „Mami, în seara asta nu te-ai ocupat de mine cum aș fi avut nevoie. N-ai avut timp să mă întrebi cum mă simt și ce mi-aș dori să facem împreună. Ai rezolvat toată ziua teme cu fratele meu. Voiam și eu atenția ta!”, dar a adăugat drăgăstos inimioara: „Dar, dincolo de toate, mami, să știi că te iubesc! Eu știu că și tu mă iubești... Altfel, de ce-mi desenezi inimioare pe toate fișele pe care eu mă străduiesc să le lucrez atât de frumos?”.
O să păstrez amintire această scrisoare. Și, chiar de se va-ntâmpla să pierd bilețelul, el va rămâne scrijelit adânc în inima mea. Paradoxul iubirii, rezumat la cinci ani și jumătate...
Georgiana Camalessa