Cea mai mare minune din Biserică

Ne vorbește Mitropolitul Athanasie al Limassolului

M-am gândit să vorbim astăzi despre multele patimi care ne înrobesc, deoarece, dacă avem o imagine corectă despre ele, dacă știm de unde izvorăsc, cum se manifestă și ce consecințe au, am putea să le înfruntăm cum trebuie și să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine.

Știm că Biserica Ortodoxă are caracter tămăduitor și, așa cum am spus de multe ori, Biserica este un spital, numai că, pentru ca spitalul acesta să funcționeze, iar oamenii să afle tot ce le oferă el, trebuie descrise toate bolile de care ei suferă. Dacă Biserica nu ar avea un caracter tămăduitor, am putea spune că existența ei nici nu ar avea sens, mai ales astăzi – căci pe vremuri măcar se putea spune că avea un rol în învățarea scrierii sau a unor meserii, activități pe care le săvârșea doar Biserica.

Haideți să vedem, din punct de vedere istoric, de unde s-au născut patimile și cum au intrat în om, ce înseamnă ele, cum se manifestă și cum să ne eliberăm de ele.

Știm din Scripturi că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și după asemănarea Lui. Dumnezeu l-a făcut pe om bun, așa cum toată creația a făcut-o „bună foarte” (Facere 1:31), și subliniez aceasta pentru a înțelege că Dumnezeu nu a creat nimic rău. Răul care există azi în jurul nostru − moartea, boala, sărăcia, patimile, păcatele și celelalte nenorociri și dureri, chiar și dezastrele naturale, cutremurele, toate relele din jurul nostru nu sunt creația lui Dumnezeu, nici nu le dorește Dumnezeu și sub nici o formă nu conlucrează cu ele!

Dumnezeu nu conlucrează sub nici o formă cu răul, chiar și dacă răul acesta l-ar ajuta pe om. Este foarte important să știm lucrul acesta, deoarece există o confuzie pe care o auzim de multe ori chiar de la oamenii Bisericii − fapt care, pe bună dreptate, ne stârnește împotriviri lăuntrice. Dacă se îmbolnăvește cineva, și merge la un om al Bisericii și-i zice: „Ce să facem, fiule, asta a fost voia lui Dumnezeu, să te îmbolnăvești”, sau ți-a murit copilul și auzi: „Așa a vrut Dumnezeu!” ‒ aceste presupuneri sunt greșite! Dumnezeu nu vrea să ne îmbolnăvim, nici nu vrea să murim, nici să suferim! Dumnezeu nu are nici o legătură cu aceste lucruri! Ele nu sunt decât consecințele căderii.

Ce este păcatul strămoșesc?

Dumnezeu l-a făcut pe om „bun foarte”, l-a așezat în Rai într-o legătură neîntruptă cu El, și toate erau „bune foarte”. Totul a fost însă înterupt în momentul căderii. Prin căderea omului, chiar în clipa aceea a avut loc o schimbare cosmică! Din momentul în care omul, în mod liber, a lepădat legătura lui cu Dumnezeu prin călcarea poruncii Sale, chiar în clipa aceea s-a înterupt relația cu El și toate s-au pervertit, începând cu omul!

Toate harismele pe care Dumnezeu i le-a dăruit s-au denaturat înăuntrul lui, transformându-se în patimi și păcate. Toată natura a căzut împreună cu omul, fiind el împărat peste toată zidirea. Și vedem lucrul acesta la sfinții care, ajunși la măsuri duhovnicești înalte, aveau o familiaritate aparte cu natura: fiarele sălbatice nu-i vătămau, pentru că simțeau în ei starea omului de dinainte de cădere.

Faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și după asemănarea Lui înseamnă că i-a dat tot ce avea El. Suntem „după chipul” lui Dumnezeu, adică suntem „fotografia” lui Dumnezeu, icoana vie a Lui. Ceea ce are Dumnezeu prin fire i-a dat omului să ajungă prin har, astfel încât omul, cultivând harul, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu în dragoste, libertate, conștiință, înțelepciune, bărbăție, dreptate. Prin cădere, toate acestea s-au transformat în patimi, deoarece mintea omului s-a mutat de la iubirea lui Dumnezeu și s-a întors spre creație, iar omul a devenit egoist, viclean, iubitor de arginți, iubitor de slavă deșartă, iubitor de plăceri și de toate celelalte patimi care duc la îmbolnăvirea omului. Acesta este păcatul strămoșesc.

Când spunem că ne botezăm ca să ștergem păcatul strămoșesc nu înseamnă că ne botezăm ca să ne „achităm” de vina lui Adam și Evei săvârșită acum mii de ani. Este penibil să credem așa ceva. Dacă ne aud tinerii sau oamenii serioși, normal că ne iau în râs văzând că noi credem asemenea copilării care, din păcate, se spun: „Ne botezăm ca să ni se ierte păcatul strămoșesc”. Păcatul strămoșesc nu este o vină, ci este moștenirea din generație în generație a stării de cădere a lui Adam. De aceea, vedeți, Hristos a fost Om desăvârșit; nu a avut păcatul strămoșesc, deoarece nu S-a zămislit în chip omenesc.

Din momentul căderii, când toate aceste patimi au început să lucreze, a fost o lungă perioadă de timp în care omul nu a mai știut clar care este destinația lui. Prin Întruparea lui Hristos avem un Om nou ‒ nu este nici Adam dinainte de cădere, nici Adam de după cădere, care suntem noi, ci un Om Nou sau, cum spun Părinții Bisericii, „singurul lucru nou sub soare este Dumnezeu Cuvântul”. Născându-Se Dumnezeu Omul, ne-a dat puterea și cunoașterea a ceea ce putem și noi să devenim, și cum să devenim! Să devenim asemenea Lui!

Între robie și libertate

Scopul existenței noastre este să trăim în chip firesc ca icoane ale lui Dumnezeu, și să devenim dumnezei după har. Toată nevoința noastră și toate poruncile Bisericii nu sunt nimic altceva decât „medicamentele” pe care le luăm pentru a funcționa corect. Dacă nu le luăm, atunci funcționăm bolnav, existența noastră este bolnavă. Dovadă este faptul că, atunci când încep să se pună în mișcare patimile, primul lucru pe care îl fac este să ne anuleze libertatea. Omul care este rob păcatului nu are libertate: ești rob, și faci ceea ce nu vrei. Hotărăști să nu faci cutare lucru, dar când vine ispita, ajungi să faci exact ceea ce nu vrei, pentru că ești rob. Se întunecă mintea noastră și nu mai poate face nimic. Lucrul acesta are și consecințe mai profunde, căci patima pătrunde adânc și în inimă și o robește.

Cum să va fac să înțelegeți diferența dintre minte și inimă? Mintea este volanul cu care conducem. Mintea poate să fie liberă, dar inima să fie întinată. De pildă, mintea decide să nu mai săvârșească un anume păcat, dar în centrul puterilor noastre psiho-somatice există o altă forță, care ne silește să facem lucrul acela, chiar dacă mintea se împotrivește. Vedem și la noi înșine − mintea îți zice: „Nu face cutare lucru! O să te distrugi! O să-ți distrugi familia!” etc. Dar nu auzim nimic, pentru că, oricât ar striga mintea, nu se poate impune, deoarece inima omului este robită. Este ceea ce spune Hristos în Evanghelie, că din inima omului ies gândurile rele, hoțiile, desfrânarea și toate necurățiile omului vechi (cf. Marcu 7:21-23).

Biserica vine și acționează ca un spital în care ne aflăm toți. Acest spital are doctori ‒ în primul rând, Marele Doctor Hristos ‒, doctori care ei înșiși s-au vindecat, care sunt Părinții Bisericii, are asistenți, are oameni care sunt sănătoși și oameni care se află sub tratament, dar are și morți. Numai că Biserica are o putere pe care nu o are nici un spital obișnuit, aceea de a învia morții! Eram morți prin păcatele noastre, dar Hristos ne-a înviat. Aici putem să dăm fiecare propria mărturie, pentru că toți am trăit cel mai mare eveniment din Biserică: învierea omului!

Lumea îmi spune: „Povestește-ne o minune a Părintelui Paisie... o minune a Părintelui Porfirie... o minune a Sfântului Nectarie...”. Eu i-am apucat pe oamenii care i-au cunoscut pe sfinții aceștia și au văzut minuni mari, înfricoșătoare, și totuși, toate aceste minuni sunt nimic față de învierea omului, pe care o putem vedea cu ochii noștri în Biserică!

Vezi că vine în Biserică un om „mort”, distrus de păcat − lucru care se vădește pe chipul lui, în purtarea lui, în toate −, se spovedește, și vezi cum Dumnezeu se întâlnește cu omul acesta, cum coboară la omul acesta în chip minunat, prin lucrările harului pe care singur le descrie după aceea, fără să le fi știut dinainte − și nici nu avea cum să le știe, de vreme ce trăia în afara Bisericii. De aceea putem spune că cea mai mare minune din Biserică este învierea omului!

Cele două morți

Moartea are două chipuri: moartea biologică, pe care o vom trăi cu toții, dar și moartea duhovnicească, care este veșnică. Dumnezeu i-a spus lui Adam în Rai că, în ziua în care va călca porunca, va muri (Facere 2:17) − și a murit imediat ce a călcat porunca lui Dumnezeu, în timp ce biologic a murit după câteva sute de ani. Deci nu biruința morții biologice este minunată, ci atunci când omul trăiește harul lui Dumnezeu, iar acest har îl preschimbă în întregime pe om! Oameni care nu se puteau înfrâna nici măcar o singură zi, nici nu-și puteau închipui așa ceva, prin venirea harului dumnezeuiesc ca o putere dătătoare de viață, s-au schimbat radical. Și te minunezi cum de s-a petrecut așa ceva? Aceasta este marea minune care dă mărturie cum omul se vindecă în acest spital duhovnicesc care este Biserica.

Am fi niște creduli dacă am merge la un doctor care ne promite că ne face bine fără să verificăm dacă acel doctor i-a mai vindecat și pe alții sau sunt doar vorbe. Fiecare trebuie să cerceteze lucrul acesta în Biserică. Poți lua un sfânt și să-l cercetezi: cum de omul acesta se poartă astfel, cum s-a schimbat și cum este mai presus de firea căzută, cum a devenit om nou, asemenea lui Hristos? Căci, în esență, aceasta este chemarea noastră. Chemarea noastră nu este să devenim oameni morali, nici oameni buni, nici oameni sociabili ‒ acestea sunt scopuri secundare, ci scopul nostru este să devenim asemenea lui Dumnezeu, Părintele nostru ceresc.

Și, din pricină că noi nu știm exact ce este înăuntrul nostru și cum lucrează în noi patimile, Dumnezeu ne-a dat porunci care ne „detectează” patimile. Când Dumnezeu zice: „Să nu furi... Să nu dai mărturie mincinoasă... Să nu minți... Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta...”, toate acestea scot la iveală patimile, ca nu cumva să pățim ca omul care, având o boală gravă și neștiind că o are, moare fără să știe ce l-a omorât. Pe când, dacă și-ar da seama, după simptomele bolii, că are diabet, de pildă, atunci ar face analize și ar descoperi boala.

În cadrul Bisericii, din păcate, se întâmplă următorul lucru: oamenii intră în Biserică nevindecați, sunt credincioși, fac ceea ce spune Biserica, păzesc poruncile formal, dar nu se vindecă și funcționează bolnav, cu viclenie, cu egoism, cu inflxibilitate − și să știți că acești oameni sunt cea mai mare problemă pe care o are Biserica. Cea mai mare problemă a Bisericii nu sunt nici ateii, nici ereticii, nici antihriștii − aceștia sunt nimic față de noi înșine, care ne considerăm oameni ai Bisericii și, de fapt, rămânem nevindecați, cu toate că ne aflăm în „spital”. Suntem ca doctorul care, având grijă de bolnavi, uită să se vindece pe sine însuși.

Diferența între omul credincios și cel necredincios

Așadar, tocmai de aceea Dumnezeu ne-a dat porunci, ca să ne scoată la iveală patimile și răutățile. Deci avem criterii obiective, pe baza cărora putem spune exact ce e bine și ce e rău. De aceea trebuie să ne spovedim, nu doar pentru că facem rele, căci Dumnezeu ne iartă, nu ne poartă Dumnezeu ranchiună, nu zice: „Nu te iert!” ‒ oare te duci să te mărturisești și-ți spune: „Nu, nu te iert!”? Nu-i așa. Sau, cum spun ereticii, să ceri imediat iertare când greșești și Dumnezeu te iartă. Problema nu este Dumnezeu; Dumnezeu ne iartă de la început, problema este ca noi să ne vindecăm.

Când vorbești în vânt, ce răspuns primești? Du-te și stai de vorbă cu o enciclopedie medicală și spune-i unde te doare, oare-ți va răspunde? Sau ia fotografia doctorului și spune-i: „Doctore, aici mă doare!” − ce-o să-ți facă doctorul din fotografie? Nici măcar la telefon nu te poate ajuta, ci trebuie să mergi la el să te consulte. De aceea este nevoie de spovedanie ‒ toți trebuie să ne spovedim, și episcopii, și clericii, și duhvnicii, pentru că suntem oameni. Un doctor, oricât de bun chirurg ar fi, nu se operează pe sine însuși. Te vindeci tu pe tine, fiule? Te vindeci dacă te lași în mâinile unui doctor, și el îți spune ce să faci. O să-mi ziceți: „Dar dacă doctorul nu-i la fel de bun că mine?”. Da, există și posibilitatea asta, de aceea trebuie să întrebi și să cauți ca să găsești un doctor bun, dar, dincolo de toate, trebuie să știm că Cel care lucreză în această Taină a vindecării duhovnicești în spatele duhovnicului este Dumnezeu. Hristos este Cel ce lucrează și îl vindecă pe om!

Mai ales noi, care suntem în Biserică, am văzut de atâtea ori oameni care au primit folos de la duhovnici care, în realitate, nu i-ar fi putut ajuta. Și totuși, doarece omul are bună intenție și întreabă în numele lui Dumnezeu, Dumnezeu îl luminează pe duhovnic și-i dă răspunsul cel bun, și omul face ceea ce trebuie. Toate se întâmplă spre binele nostru atunci când avem o așezare bună. Dacă însă nu avem intenție bună, și la cel mai bun doctor de-am merge, rezultatul va fi problematic.

Dumnezeu nu conlucreză niciodată cu răul, dar ce face? Ne dă puterea să transformăm răul în bine! Acesta este diferența între omul credincios și cel necredincios. Amândoi au încercări, boli, necazuri. Și sfântul moare asemenea celui păcătos. Care-i diferența? Diferența este că unul transformă aceste încercări, prin răbdare și rugăciune, în lucrare duhovnicească și se folosește veșnic, iar celălat cârtește, blesteamă, deznădajduiește și le folosește spre veșnica pierzare, despărțindu-se de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiecare prelucrează cele ce vin asupra lui conform cu ceea ce este el.

Omilie a Mitropolitului Atahnasie al Limasolului rostită la Radio Lemesou

Traducere de Mihaela Cazangiu