Zilele trecute am participat la botezul nepotului nostru. Dincolo de bucuria întâlnirii, de emoția firească, cel mai mult m-a marcat Taina. Taina Sfântului Botez. Cât de bun este Dumnezeu! Ce mare Taină este aceasta! Cum poți cuprinde ceea ce simte inima, întreg trupul, când Harul se pogoară? Cum să explici pacea care se coboară (și) peste tine, biet muritor, care te îmbracă, te umple?
Spunea odată Părintele duhovnic că harul nu poate fi măsurat. El vine, se așază după măsura în care ești. Dacă ești un pahar mic, licărește cât pentru un pahar mic. Dacă ești un pahar mare, curge cu putere, umple, te umple, și uneori dă pe dinafară, pentru că nu poate fi oprit. Țâșnește prin ochi, prin nas, prin creier! Ca un fulger într-o noapte întunecată. Te înveșmântează ca într-o haină ce transformă cea mai geroasă iarnă într-o zi toridă de vară. Te încălzește de curg râuri de transpirație, topind gheața din inimă. Cine poate explica bucuria de pe chipul celui botezat? Cine poate explica aripile ce-l înconjoară, zugrăvindu-i pe chip un zâmbet și o lumină ce parcă nu mai vine din lumea aceasta? Chipul lui este ca o pernă moale într-o zi obositoare, pe care îți vine să pleci capul și să dormi. Atât! Să dormi veșnic! Să te scufunzi în acea odihnă.
Cum poți explica chipul Părintelui care se transfigurează? Devine tânăr și luminos, cu ochi ce odihnesc inima într-un mod în care nici măcar nu știai că există! Te privește atât de adânc, de parcă îți cercetează adâncimea inimii.
Totul dispare. Invitații. Până și familia. E ca și cum ceva a vrut să focalizeze esența și a aprins un proiector imens. Rămâne în centru cel botezat și cel ce botează. Contopiți într-un stâlp de lumină. Atât! Nu mai există boltă, nici măcar catapeteasmă. Totul s-a unit în lumină. Și atunci, mă întreb: cum să nu iubești botezurile?
Îmi povestea Gheronda Damaschin că în Africa, de foarte multe ori, datorită curățirii sufletelor și credinței simple și sincere a celor ce se botează, Harul se pogoară în chip văzut! Uneori prin lacrimi ce curg fără să dorești. Curg și umplu de bucurie inima, întreg trupul. O pace de nedescris... Alteori, ei văd cum coboară ca un stâlp de foc peste cel ce se botează. Alteori, ca un porumbel ce se așază pe capul catehumenului. „Nu căutăm senzații”, spunea Gheronda, „nu căutăm să vedem lucuri, ci pur și simplu ne bucurăm de ceea ce Domnul îngăduie să trăim, Țenica”.
Așa îmi spunea Gheronda. „Dacă știm și credem că Hristos cel Viu este veșnic, de ce să considerăm aceasta o minune? Nu! Dar este. Este, dar și mila Domnului care se lasă privită. Descoperită”.
Știu că nu pot înțelege cât de mare este Taina Botezului. Nu pot, dar mă bucur de fiecare dată de bucuria celui botezat. De zâmbetul acela plin de tihnă de pe chip după ce se sfârșește slujba. Pentru mine este ca în noaptea de Înviere. Cumva așa.
Mi-a spus Gheronda că, pentru sfinția sa, este cea mai iubită Taină. Așa cum la Sfânta Înviere se aprind singure și lumânările unor creștini care participă la slujbă, așa și la Botez, Harul ce se coboară peste cel botezat este simțit și de cel care duce lupta cea bună. Cum să nu iubești botezurile? Dacă aș putea, aș intra în fiecare biserică unde văd un prunc ce se botează. Doar-doar se va înfrupta și inima mea din această bucurie!
Să pot cânta, alături de îngeri: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Aliluia…”.
Jenica Gavrilă