Ce fel de creştini suntem noi?

Ne vorbește Protos. Arsenie de la Mănăstirea Cornu

- Părinte, cum trebuie să privim aşa-numitele „semne ale sfârşitului”: cardurile electronice, codurile de bare, numărul 666 care este răspândit în jurul nostru în diferite forme? Sunt aceste semne autentice? Şi dacă da, cum ne putem feri de ele?

- Se discută foarte mult despre lucrurile acestea, şi uneori cred că se face şi foarte multă tulburare, în multe suflete, pentru că sunt păreri diverse. De aceea, nici nu aş vrea să spun nimic despre asta. Trebuie să primim noile buletine, nu trebuie să le primim, ce trebuie să facem, cum trebuie să facem? Aş zice că, dacă ne tot întrebăm atâta, deja este rău. Căci ce fel de creştini suntem noi: să ne temem că vom fi puşi în situaţia de a ne lepăda de Hristos şi să nu ştim că ne-am lepădat? Chiar aşa să fie?

Deci problema noastră nu este asta: nici masonii nu sunt problema noastră, nici noile buletine nu sunt problema noastră. În ce stăruiau primii creştini? Aţi văzut: în învăţătura Apostolilor, în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (cf. Fapte 2:42). Asta era treaba lor. Şi încă mai spune ceva autorul Faptelor Sfinţilor Apostoli: „Sufletul şi inima mulţimii celor ce au crezut erau una, şi nimeni nu zicea că ceva este al său, ci toate erau de obşte” (Fapte 4:32). Asta este viaţa creştină. S-o trăim, şi toate celelalte se vor dezlega la momentul potrivit.

Eu nu zic că nu ne pasc nişte primejdii, o spun Părinţii în care avem încredere, căci ştim că prin ei a vorbit Duhul Sfânt, oameni înduhovniciţi. Nu zic că nu ne pasc nişte primejdii, dar cred că discuţiile acestea, de multe ori, sunt vătămătoare − ne dezbină, vedeţi bine, de foarte multe ori ne dezbină, ne judecăm unii pe alţii, fiecare ţine la dreptatea lui şi are impresia că toţi ceilalţi sunt în rătăcire şi-n apostazie. Între noi, fraţi, între noi ne dezbinăm – unde mai este „unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4:3)? Deci problema este una lăuntrică. Sfântul Apostol Pavel spune: „Încercaţi-vă pe voi înşivă, cercetaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Oare nu vă cunoaşteţi voi pe voi înşivă că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (cf. II Corinteni 13:5).

Deci asta este problema noastră. Dacă Îl avem pe Hristos sălăşluit în noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom şti singuri când va veni momentul acela, când fiecare va fi pus în faţa situaţiei să se lepede sau să nu se lepede de Hristos? Nu va şti fiecare că a venit momentul acela? Adică tu să pierzi harul Sfântului Duh şi să nu ştii că l-ai pierdut?! Dacă punem aşa problema, înseamnă că noi nu avem clar conştiinţa a ce este viaţa creştină. Scopul nostru acesta este: dobândirea harului Sfântului Duh. Cine pune întrebări legate de problema asta ar trebui să se întrebe întâi pe el însuşi: „Ce este în inima mea? Am agonisit acolo harul?”. Că dacă nu l-am agonisit, pot să pun eu mii de probleme, să primesc mii de răspunsuri – atunci când se va ivi situaţia să mă lepăd de Hristos, tot mă voi lepăda de El. Pot să ştiu bine ce este de făcut, pot să ştiu că primirea buletinului înseamnă lepădare de Hristos şi tot îl voi primi, dacă mă va părăsi harul Sfântului Duh. Deci, problema mea asta este.

Sfântul Nichifor şi Saprichie Preotul

Îmi vine în minte acum o întâmplare pe care iarăşi cred că o ştiţi, cu Sfântul Nichifor († 9 februarie) şi Saprichie Preotul. Ei au fost prieteni foarte buni la început, apropiaţi, dar între ei, la un moment dat, a strecurat vrăjmaşul diavol sămânţa invidiei. Saprichie s-a supărat pe Nichifor şi nu voia să-l ierte. Fiind ei supăraţi unul pe celălalt, s-a întâmplat ca Saprichie să fie prins şi să mărturisească pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au bătut în toate felurile – nu s-a lepădat de Hristos. Au hotărât să-l omoare, să-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut şi şi-a zis el în sinea lui: „Să nu plece la Dumnezeu neîmpăcat cu mine” – pentru că e cuvânt dumnezeiesc: „Dacă nu veţi ierta fiecare, din inimă, fratelui vostru greşelile lui, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:14-15). Şi a zis el: „Nu cumva să-l păgubesc, să plece la Dumnezeu neîmpăcat cu mine şi să piardă cununa muceniciei” – şi a ieşit în întâmpinarea lui să-i ceară iertare, ca Saprichie să meargă la moarte împăcat deplin, să meargă înaintea lui Dumnezeu şi să primească cununa muceniciei.

I-a ieşit înainte şi i-a zis: „Robule al lui Dumnezeu, iartă-mă!”. Dar asupra lui Saprichie a venit un duh de împietrire, s-a uitat de sus la el. O fi zis: „Eu, marele mărturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oară: „Iartă-mă, robule al lui Dumnezeu, iartă-mă!”. Nimic! Saprichie a rămas în împietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc şi călăul a ridicat securea şi atunci parcă s-ar fi trezit – de fapt, a murit – şi a zis: „Staţi, de ce vreţi să-mi tăiaţi capul?”. „Pentru că nu vrei să aduci jertfe idolilor”. Şi a zis: „Nu! Aduc, aduc jertfe idolilor! Aduceţi aici ce trebuie şi voi aduce jertfe idolilor!”. Şi a făcut aşa, şi s-a lepădat de Hristos. Harul Sfântului Duh l-a părăsit. Pentru neiertare, pentru împietrirea lui, l-a părăsit harul Sfântului Duh atunci. A avut tărie să ducă lupta mărturisirii până aproape de sfârşit, dar pentru că el nu l-a iertat pe fratele lui, harul l-a părăsit atunci când mai avea un pas până să primească cununa – şi n-a mai avut tăria să meargă până la capăt. Nu a mai avut tăria să mai primească moartea, dacă harul l-a părăsit. Şi Nichifor a zis: „Eu sunt creştin! Și eu sunt creştin, luaţi-mă pe mine în locul lui!”. Şi l-au luat şi i-au tăiat capul, şi a primit el cunună în locul lui Saprichie.

Deci, dacă nu vom avea agonisit înlăuntrul nostru harul Sfântului Duh, putem noi să ştim oricâte despre nu-ştiu-ce comploturi masonice, despre nu-ştiu-ce comploturi evreieşti, despre nu-ştiu-ce buletine, pentru că dacă nu vom avea harul, repet, oricum ne vom lepăda. 

„Îţi merge numele că eşti viu, dar tu de fapt eşti mort de mult”

Asta este problema noastră: cum să agonisim în inima noastră harul Sfântului Duh. Pentru că nu poţi să ai harul în tine şi să nu ştii că-l ai. Nu se poate lucrul acesta. Poţi să-l ai aşa, să zicem că-l ai de la Botez, dar este acoperit de zgura şi de cenuşa patimilor, stă acolo aşteptând să se aprindă. Dacă simţi focul, asta este mărturia prezenţei harului; dacă nu simţi focul, înseamnă că nu este cu tine harul Sfântului Duh, şi atunci înseamnă că trebuie să-l cauţi – poate că l-ai simţit odată, ai simţit străpungerea inimii, ai simţit căldura asta, dar nu ai stăruit în ea. Acum trebuie să-l cauţi din nou şi calea îţi va fi mai grea, va fi cu mai multe ocolişuri, dar va trebui să-l cauţi din nou. Dacă ai simţit străpungerea inimii, dacă ai simţit odată căldura râvnei de a face voia lui Dumnezeu, deja cam ştii ce trebuie să cauţi, nu eşti fără orientare, deşi acum faci lucrurile mai mult raţional. Părintele Arsenie Papacioc vorbeşte despre smerenie raţională, mărturisire raţională – că noi aşa le facem, de aceea ele nu sunt roditoare, n-au suflu în ele – dar poţi să faci aşa. Faci aşa chinuindu-te, asumându-ţi asta ca un canon, ştiind că Dumnezeu va vedea stăruinţa ta şi dorinţa ta şi va privi cu milă la tine.

Aşa că asta este problema noastră şi spre asta vă îndemn, pentru asta vă îndemn să lucraţi cu toată tăria. Căci nu are nici un rost să vă puneţi tot felul de probleme care mai mult dezbină, ne iau timpul, ne consuma timpul în discuţii nefolositoare, aduc între noi dezbinare, vătămare. Nu are nici un rost. Dacă harul va fi cu noi, harul Sfântului Duh va da fiecăruia să vadă şi când a făcut cel mai mic compromis, când s-a lepădat de Hristos prin cel mai mic compromis. A venit ora ta de rugăciune şi ai zis: „Nu, sunt obosit acum, nu pot... cinci minute mai târziu...” – ai amânat rugăciunea: şi aceasta este o lepădare, conştiinţa te mustră imediat, vei vedea, conştiinţa va spune că ai fi putut, dar ţi-a fost lene şi ţi-ai îndreptăţit lenea prin pretinsa oboseală. Şi asta este o lepădare de Hristos şi pe asta o mustră conştiinţa. Cum să nu mustre conştiinţa o lepădare de Hristos ca aceea care va veni în vremea lui Antihrist? Cum să se poată petrece lucrul acela fără ca omul să ştie? Numai dacă era, de fapt, dinainte mort. Cum a zis îngerul Bisericii din Sardes: „Îţi merge numele că eşti viu, dar tu de fapt eşti mort de mult” (Apocalipsa 3:1).

Dacă nu ne îngrijim acum să viem în Duhul, oricum nu vom face faţă vremurilor care vor veni. Să ne ajute Dumnezeu tuturor să putem să întâmpinăm vremurile care vor veni – nu ştim cât de apropiate, cât de îndepărtate vor fi –, să le întâmpinăm cu mărime de suflet, cu tăria credinţei, şi până atunci să facem aşa cum zice Apostolul: „Răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt” (Efeseni 5:16). Amin.

Din „Fărâmituri duhovniceşti”

Editura „Aşezământul Vasiliada” 2007