Azi-noapte am avut iarăși insomnie. În ultimă perioadă se întâmplă tot mai des. Părintele duhovnic m-a învățat să folosesc acest timp pentru mine. Să nu-l mai deplâng ca pe un martiriu impus de propriul trup. Credeți-mă, este mult mai odihnitor așa.
În astfel de nopți aleg să scriu. De ceva timp tot îmi apare în fața ochilor imaginea Părintelui duhovnic stând de vorbă afară, în fața chiliei, cu un tânăr care îi povestește foarte agitat ceva. Privind de undeva, din spatele copacilor de pe băncuță, nu îi aud, dar văd ca într-o animație două trupuri așezate față în față.
Primul era drept, capul ridicat cu bărbia în sus, mâinile mișcându-se rapid în toate părțile. Își ștergea din când în când fruntea, de parcă ar fi asudat, deși era iarnă. Omul acesta îmi transmitea o mare agitație. Nici măcar durere. O agitație arogantă cumva. Doamne, iartă-mă!
Celălalt, Părintele, cu spinarea ușor încovoiată și capul plecat, stătea nemișcat, deși era îmbrăcat într-o rasă subțire, fără vestă, fără fes și fără încălțăminte… Stătea umil, în șosete, pe cimentul rece, pe un ger de crăpau pietrele, și nu zicea nimic. Asculta. L-a ascultat astfel nemișcat timp de o oră și ceva.
Această imagine s-a zvârcolit mult timp în mine. Din ea s-a născut întrebarea: ce căutăm, de fapt, la biserică? Ce așteptăm de la Părintele duhovnic? Ce sentimente ne mână să ținem un om în șosete afară iarna, timp de o oră, fără să realizăm măcar lucrul acesta? Ce poate aduce o astfel de orbire? Cât de important mă pot crede, de ajung să fac așa ceva unui semen al meu?... Și acum, când scriu, mă cuprinde o mare durere. Nu pot, pur și simplu nu pot să înțeleg cum să nu te gândești măcar preț de o clipă, o clipă, atât, în acea lungă oră: „Măi, omul acesta e îmbrăcat subțire, în șosete, iar afară este iarnă. Dincolo de toate, este om!”.
Doamne, ai milă de noi!
De aceea întreb, vă întreb: ce căutăm, de fapt, atunci când venim la biserică? Oare dorim doar o validare pentru ceea ce noi vrem deja să facem? Oare dorim să ne spună Părintele cum să procedăm în anumite situații și, dacă nu iese bine, să dăm vina pe el? Oare nu este o fugă de responsabilitate? Oare nu avem cap pe umeri, și în el așezat ceva numit creier, care de obicei ne ajută să rezolvăm tot ce apare zi de zi în viața noastră? Daaa, mergi, ceri un sfat, ții cont de el, bineînțeles, pentru că de aceea mergi să-l ceri, și lași rezolvarea așa cum va veni ea, în voia Domnului. Plângi dacă nu e cum ai fi dorit, dar acel plâns este amestecat cu încredințarea că, dacă așa a binevoit Bunul Dumnezeu, atunci așa trebuie să fie.
Sau nu cumva mergi la preot, ceri un sfat, sau mai bine-zis îl informezi despre cum ai vrea tu să se rezolve problema aceea, iar el trebuie doar să se roage ca ea să se împlinească... adică voia ta să se împlinească, nu a lui Dumnezeu. Și dacă, Doamne ferește, nu se rezolvă cum i-ai cerut tu preotului, cauți altul „cu mai mult har”, și apoi altul „cu și mai mult”, până când vede Domnul orbirea ta și te lasă în ea, punând capăt căutării tale?
.webp)
Pentru că nu doresc să vorbesc despre Părintele duhovnic ca să nu dau prilejul să apară în mintea cuiva că îi fac reclamă ascunsă, o să povestesc un exemplu concret din viața noastră. Este vorba despre un Părinte tare drag nou, ieromonahul I. Un Părinte mereu vesel, dar extrem de exigent când vine vorba de viața duhovnicească. Aproape la fiecare predică spune: „Oameni buni, duhovnicul nu e cel care îți rezolvă în mod magic toate problemele. Rostul și scopul lui nu este să te țină lângă el într-un mod bolnăvicios. Să nu mai confundăm ascultarea monahală cu relația de duhovnic-ucenic mirean. Preotul e cel care te ajută să te unești cu Hristos. El, duhovnicul, este scara pe care urci sau cobori. Caută să ți-i faci prieteni pe sfinți, nu pe duhovnic! La el mergi să-ți spui păcatele, nu să te lauzi cu cât de mult bine faci. De aceea veniți la spovedit, pentru ca sunteți răi, curvari, pătimași, hoți și avari. Dacă nu am fi toate acestea și mai mari decât acestea, atunci de ce veniți la mine? Eu nu dau diplome de merit! Hristos le dă! Dacă asta căutați, ați greșit calea. Cum să-ți schimbi firea, dacă tu nu vrei să-ți asumi nimic? Ce cauți și ce aștepți de la duhovnic? Poate că asta este întrebarea pe care nu știu dacă ne-o punem cu sinceritate deplină...”.
Părintele este slujitor la o mănăstire de maici, undeva ascunsă în pădure. Satele din jur sunt destul de sărace; oameni de toate categoriile sociale. Majoritatea sunt de etnie romă. Probabil mulți sunt fără școală. Și, cu toate acestea, mergând destul de des acolo, văd de la an la an biserica tot mai plină. Toți stau cuminți la Liturghie, nimeni nu vorbește, nimeni nu se foiește. Ceea ce-mi confirmă că au înțeles unde sunt și ce se întâmplă acolo. Din ce în ce mai mulți oameni la împărtășit. Și nu doar copii, care merg deja singuri spre Altar la momentul potrivit, pentru că ei știu exact când și ce să facă, ci văd tot mai mulți oameni maturi. Se împărtășesc maicile, apoi copiii și apoi adulții. Uneori durează minute bune. De ce am pomenit despre împărtășit? Pentru mine personal, cea mai mare bucurie este să-l văd pe Părintele ieșind cu Sfântul Potir și rostind: „Apropiați-vă…”, și să văd oamenii stând la coadă și așteptând cuminți să-L primească pe Domnul. Pentru că cel mai înalt medicament este Hristos. Cel ce pe toate le adună și le vindecă.
Nu vreau să vă imaginați că Părintele este genul care stă „cu capul plecat”... Nicidecum! Aproape fiecare predică este ținută destul de tăios, cu voce răspicată. Și, cu toate acestea, de fiecare dată se face o liniște în biserică de nici musca nu mai simte nevoia să bâzâie. Poate pentru că este o „asprime” bună, dătătoare de bucurie. Un bisturiu ce taie pentru a vindeca, nu pentru a ucide.
Dovada clară este prezența tot mai mare la Liturghie. Și nu-i nici preot de parohie ca să gândești că: „Măi, merg că, na, este părintele paroh și avem nevoie de botez, de cununie, de înmormântare...” − cum din păcate gândim mulți. (Mi-am amintit ceva cutremurător. O doamnă îl știa pe un Părinte de parohie de mic copil. De aceea niciodată nu se spovedea cu sinceritate la el. Părintele o împărtășea, iar ea, după ce se împărtășea, mergea în spatele bisericii și scuipa, ca să nu se îmbolnăvească, știind că mințise la spovedanie! Doamne, ai milă de ea și de mine, că am aflat asta chiar de la ea!). Ei bine, Părintele este genul de om care nu caută faimă. Cunoscându-l, știu ca ar avea multe de spus, dar nu simte nevoia să o facă. Nimeni, dar absolut nimeni nu are nicio datorie să meargă acolo, și totuși o face. Mi-a spus odată un cuvânt extraordinar: „Ortodoxia, Jenica, nu aduce, ci seduce”. Absolut minunat, nu-i așa?
Ei bine, pentru mine aceasta e cea mai mare dovadă că relația duhovnic-ucenic este sănătoasă. El, Părintele, a reușit să aprindă în ei dorul de Hristos. I-a învățat bucuria cuminecării. Dacă se naște în inimă acest dor, orice problemă apare în viață deja este tratată, trăită, înțeleasă altfel...
Și atunci, iarăși mă întreb: ce căutăm, de fapt, la biserică? Ce așteptăm de la duhovnic? Dacă noi înșine nu dorim, dacă noi înșine nu lucrăm la schimbarea inimii noastre, ce poate face duhovnicul? Schimbarea nu poate veni decât prin împreună-lucrare.
Jenica Gavrilă

