Sau chipurile romanului „Viaţă după viaţă” de Kate Atkinson
Ursula, născută într-o famile britanică din clasa mijlocie în anul 1910, își reîncepe viața iarǎși și iarǎși, repetând de fiecare dată unele greșeli fatale care duseseră la „căderea întunericului” din viața ei și a lumii. O carte science-fiction despre o temă atât de des tratată, întoarcerea în timp? Nu numai. Viaţă dupa viaţă este o carte care se desface ca foile unei cepe. O să pornesc de la cea de la suprafaţă pentru a ajunge la miez.
1) Călătoria în timp și efectul-fluture
Da, mai întâi, Viață după viață poate fi citit ca un roman SF cu tema revenirii în timp. În unele cărţi SF pe această temă, o mică modificare în trecut aduce schimbări importante în prezent. Cum ar fi cea a lui Asimov, Sfârșitul eternităţii, în care un grup de oameni intervine din afara timpului pentru a optimiza iarăși și iarăși istoria. Iar în celebra povestire a lui Ray Bradbury, Detunătura, un călător în timp ajunge să schimbe prezentul în mod semnificativ doar pentru că strivise, cu 60 de milioane de ani în urmă, un fluture. Dar aceastǎ idee nu apare numai în cărţi science-fiction, ci şi în romane de tip „univers paralel posibil”. De exemplu, în cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt Adolf H. Două vieți, în care ni se prezintă o eventuală altă viaţă a lui Hitler, dacǎ acesta ar fi fost admis la Academia de Arte (unde în viaţa reală eșuase), şi ar fi urmat o psihanaliză cu Freud (cu consecințe însemnate pentru istoria secolului XX).
Cartea lui Kate Atkinson este, între altele, o variantă a lui „ce-ar fi fost dacă”, situată însă nu în genul stiinţifico-fantastic și nici măcar în cel al unei lumi alternative, ci undeva între fantastic, vis și real. Ursula își reîncepe viaţa evitând de fiecare dată un accident tragic, o greșeală, o neglijenţă fatală. Sau chiar schimbând niște detalii aparent insignifiante, dar care duc la mari transformări, și salvând, pe parcurs, și viaţa altor persoane din jur. Iar uneori, un lucru care nu depinde de ea este modificat, schimbând totodată și soarta ei și a celor din jur. Dar probabil nu istoria, în mod surprinzător − deși cartea începe cu o scenă în care Ursula îl asasinează pe Hitler în 1930. (Nu vǎ voi spune însă cum se termină). Suntem tentaţi, la început, să credem că acesta este scopul șanselor care i se acordă Ursulei. De fapt, cine i le acordă? De ce este Ursula aleasă pentru ceea ce pare un fel de experiment? Sau poate și celelalte personaje ale cărții au aceleași şanse? Pentru că, în diversele vieţi paralele ale Ursulei, o schimbare nu este întotdeauna rezultatul unei alegeri a ei, ci s-ar putea să fie rezultatul alegerilor altora. Întrebări care rǎmân deschise.
2) Roman englezesc clasic, roman de război, saga unei famlii englezeşti din clasa de mijloc de-a lungul primei jumătăţi a secolului 20
Viață după viață este un roman de război foarte bine documentat, impresionant și foarte realist. După spusele autoarei, cartea este about being English (despre ce înseamnă a fi englez) și despre război. Personajele – inclusiv diversele Ursule – sunt foarte vii, foarte autentice, iar autoarea ne face să ne ataşăm de ele. (Ce noroc că doi ani mai târziu a mai scris o carte despre unul dintre personaje, fratele cel mai mic al Ursulei, Teddy: Un zeu năruit, 2015). Diversele variante ale vieţii Ursulei îi dau romanului mai multă densitate. Variante care pot fi văzute, în acest caz, și ca un mise en abîme al actului scrierii – cititorul priveşte peste umărul autoarei în timp ce ea scrie romanul.
Vedem cum se destramă vechile valori și lumea ce părea atât de stabilă înainte de Primul Război Mondial, a familiei, a claselor sociale, a tradiţiilor și confortului, dar și a utopiei eternului progres. Urmărim destinele fiecăruia într-o Anglie sfâșiată de războaie. Ne atașăm atât de Sylvie, care îşi construieşte viaţa pe rolul de mamă de familie, pe datorie şi pe stoicism (stiff upper lip), cât și de Izzy, femeia emancipată a anilor ʼ20-ʼ30, care trece de la un iubit la altul şi ajunge să-şi câstige singură existenţa scriind; şi mai ales de Ursula, care încearcă să facă totul „cum e mai bine”, în mod tipic englezesc, chiar „învățând din greşeli” şi „luând-o mereu de la capăt”. Aşa spus, sună a clişeu, dar punerea în scenă de tip fantastic şi oarecum budist, cu reîncarnari – dar în aceeași viață − ne face să vedem lucrurile dintr-o perspectivă nouă, asemenea eroului lui Chesterton din romanul Manalive, care face înconjurul lumii ca să-şi redescopere căminul.
3) Roman filozofic
O parabolă despre viață cu alegerile ei, a felului în care ne ţesem singuri destinul; dar totodată ne este ţesut. Întrebări deschise – pentru că o parabolă are întotdeauna o interpretare complexă: de ce scena asasinatului lui Hitler pare să fie în afara cadrului? Ursula alege oare să nu schimbe istoria, visează doar la această posibilitate? Sau: de ce Ursula nu reușeste să schimbe istoria, iar atunci când încearcă, schimbă „numai” soarta celor dragi? Poate pentru că istoria în general depinde de mai multe decizii decât de una singură? Dacă Hitler ar fi fost omorît înainte să vină la putere, ar fi făcut altcineva ceea ce a făcut el? Oare diversele vieți ale Ursulei nu sunt o proiecție imaginară a Ursulei, care se gândește la fiecare răscruce: „cum ar fi dacă” sau, după mai mult timp, „cum ar fi fost dacă”?
4) Roman cu implicaţii metafizice − şi, din nou, efectul-fluture
Poate fi citită, în sfârşit, chiar ca o parabolă despre Paradisul pierdut. Un personaj din carte spune că, de fapt, trebuie să ne întoarcem în Eden pentru a schimba hotarârea care a dus (şi) la nenorocirile secolului XX. Idee, poate, simbolizată de albul zăpezii din noaptea în care s-a născut Ursula şi care revine ca un laitmotiv. Alb care mi-a amintit de călatoriile magice în timp din romanul atât de englezesc Harding's Luck de Edith Nesbit, în care personajul principal ajunge până la urmă să aleagă lumea din trecut în care revenea. Şi acolo, spaţiul dintre lumi era un câmp alb − tărâmul tuturor posibilităţilor, dar şi al purităţii originale pe care Ursula o caută şi nu o găseşte decât în parte.
Un personaj-ghid, psihiatru, îi vorbeste Ursulei despre ideea budistă a neexistenţei timpului şi a ciclicităţii, iar la sfârşit citează textul din Epistola către Corinteni în care dragostea este pusă deasupra darului profeţiei – deci, poate, al preştiinţei care ne-ar permite să schimbăm trecutul. Cheie de lectură posibilă? Unii critici au spus că autoarea vorbeşte, în realitate, despre rolul ficţiunii şi despre felul în care un autor se joacă cu diversele posibilități creative deschise în fața lui. Doar știm că Shakespeare a spus că „viaţa este o scenă”; iar Dumnezeu „atoţiitorul” este comparat, uneori, cu un scriitor; deci această interpretare ne duce înapoi la întrebarea: cine şi de ce hotărăşte destinul personal şi destinul unei civilizaţii? Ce hotărâri ar fi putut duce la o „lume mai bună”? Este o temă tratată pe larg în romanele lui Connie Willis, punând în scenă istorici de la Oxford din viitor care călătoresc în timp. Despre acestea voi scrie însă altă dată.
Pe orice plan aţi citi-o, şi cu atât mai mult pe toate, Viață după viață este o carte delectabilă, pe care cu greu o veţi lăsa din mână şi care nu va înceta să vă urmarească după ce aţi terminat-o.
Alexandra de Moffarts
Fotografie de Mati / pexels.com