Cu delicatețe, Maica Egumenă s-a străduit vreme de un minut să ridice o buburuză de pe podeaua paraclisului. Îi făcuse deal din manșeta rasei, dar insecta părea nedumerită și ezitantă. Maica a așteptat răbdătoare, aplecată, până ce mămăruța s-a dat pe brazdă. În acea clipă am înțeles (cu adevărat!) că poveștile despre prietenia dintre Sfinți și animale nu sunt deloc ficțiune.
Și, pentru că nimic nu e întâmplător, acestei lecții primite în tăcere i s-au mai adăugat și altele. Le-am cules din ultima carte (aburindă, recent scoasă de la tipar!) pe care mi-au trimis-o maicile de la Măgura pentru a o include în proiectul nostru comun („Autenticitatea cucerește!”). „Urme care duc acasă” e despre patru veverițe năstrușnice (cu nume pe măsură: Mărăndița, Pipăruș, Pașa și Mitrița), care dobândesc virtuți (dacă sună pompos, citind cartea vă veți convinge că nu exagerez) trăind în comuniune cu obștea Mănăstirii Ciucea. Cine-ar fi putut să dea viață acestor povești dacă nu Părintele Ioan Gînscă, bijutierul liturgic?
„Păi, poveștile astea sunt mult mai faine și mai pline de miez decât ale lui Beatrix Potter cea renumită!”, mi-am zis bucuroasă, după ce-am parcurs cartea cu entuziasm! Acum o să le spun tuturor prietenilor despre această variantă autohtonă, atât de la îndemână pentru noi și copiii noștri. Nu mai trebuie să ne uităm cu jind peste gard și să ne gândim că alții au cărți mai valoroase decât noi!
Și mai e ceva. De câțiva ani citesc FAS-CI-NA-TĂ literatură ilustrată pentru copii. (Poate și pentru că în urmă cu un sfert de veac nu aveam așa ceva și devoram cu nesaț orice volum ilustrat care apărea acasă ori la mica bibliotecă a școlii.) Uneori − deseori, de fapt − mi se întâmplă să găsesc mesaje care par scrise exact pentru mine, adultul care se rătăcește constant și își caută din nou, cu înfrigurare, calea. Da, pot să le citesc băieților noștri despre furtuna năprasnică în timpul căreia veverițele s-au adăpostit în biserică, pentru că Maica Stareță lăsase ușa întredeschisă, iar ei vor învăța de acolo un gest de dragoste și grijă necondiționată. Eu, în tumultul cotidian, iau și rumeg fraza următoare: „Câteodată Dumnezeu nu ne ferește de furtuni. Dar ne arată unde să ne adăpostim. Iar când ieșim de acolo, nu mai suntem aceiași”. (Sunt câteva astfel de cugetări în fiecare dintre cele patru povești.)
Vă îndemn cu drag să căutați această carte, din a cărei „traistă” veți culege urme de bine, de căutare și de frumos, indiferent de vârstă!
Georgiana Camalessa
