Ilie Diamantidis s-a născut în 1880 în satul Hurmichianto din Pont (Turcia) și a petrecut ani grei în copilărie din pricina mamei sale vitrege, care îl chinuia cu multă răutate. El însă nu-i dezvăluia tatălui cumplita ei purtare, iar mai târziu, când ea a ajuns la bătrânețe, a îngrijit-o fără resentimente, ca pe propria-i mamă. Din acest motiv, spune Sfântului Paisie Aghioritul, Dumnezeu i-a dăruit atât de îmbelșugat harul facerii de minuni.
După multe necazuri și încercări, s-a căsătorit și a dobândit șase fiice. A înfiat și două orfane, pe care le-a crescut ca pe copiii săi. Muncea ca brutar, la început ca ajutor, iar mai apoi și-a înjghebat propria-i afacere. Așa a ajuns la oarecare bunăstare și a putut să facă multe milostenii, cu ajutorul soției sale. Avea ca angajate la brutărie câteva turcoaice, pe care le trimitea cu milosteniile unde era nevoie, ca să pară că turcii sunt cei care fac aceasta, iar el să rămână neștiut de nimeni. De pildă, trimitea făină printr-o turcoaică la o văduvă cu patru copii, iar turcoaica nu doar că îi ducea făină, ci o ajută să și frământe.
Ilie era cu totul analfabet, dar în fiecare noapte vedea în vedenie pe îngerul Domnului care îl învăța carte, muzică psaltică și pictură bisericească, și așa a început să citească, să cânte și să picteze icoane.
În 1918, din pricina atrocităților turcilor, mulți greci din Pont au fost nevoiți să emigreze în Rusia. Împreună cu familia sa, Ilie s-a refugiat în satul Mahmutia de lângă Batumi, unde era căsătorită o fiică a sa. Au trăit o vreme la o fermă, unde erau găzduiți și îngrijiți nenumărați săraci. A fost însă chinuit mult de regimul sovietic, mai ales după ce a fost hirotonit pe ascuns preot și slujea nopțile într-o bisericuță pustie a Sfântului Gheorghe, care i s-a descoperit în vis pe proprietatea unde se stabilise.
A fost de multe ori arestat și torturat, dar, prin puterea lui Dumnezeu, nu s-a lepădat. De fiecare dată când ieșea din pușcărie, înainte chiar de a se tămădui după torturi, reîncepea Liturghiile de noapte, la care participau în taină localnicii.
Dăruit de Dumnezeu cu harisma tămăduirilor, vindeca pe mulți bolnavi, armeni, ruși, georgieni și turci.
Era în Mahmutia un turc pe nume Huseim, al cărui vecin era șef al Miliției. Femeia milițianului era bolnavă psihic și o țineau legată în lanțuri. Lui Huseim i s-a făcut milă de ea și i-a spus că există un creștin care o poate tămădui. Milițianul a fost îndată de acord să-i ceară ajutorul Părintelui, iar acesta i-a cerut ca bolnava să fie adusă în casa lui Huseim. Acolo, vreme de douăsprezece zile i-a citit rugăciuni, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, iar femeia s-a făcut bine. De atunci, Miliția nu l-a mai deranjat pe Părintele, iar funcționarul s-a făcut creștin în ascuns, fiind botezat cu toată familia de Părintele Ilie.
Trei turci care trăiau în Rusia au aflat că Părintele face minuni, așa că au hotărât să-l răpească, să-l omoare și să-i distrugă bisericuța. Mergând cu caii în timpul nopții, iată că le taie calea un cavaler călare pe cal alb! Caii lor s-au speriat cumplit și nu au mai putut cu nici un chip să-i mâne înainte, așa că s-au întors înapoi. Era Sfântul Gheorghe, care îi pusese pe fugă. După o vreme, au venit să-i povestească Părintelui prin ce trecuseră, cerându-i iertare.
Altă dată, Părintele Ilie i-a spus familiei că Sfântul Gheorghe l-a înștiințat despre atacul iminent al unui grup de turci fanatici. Cu adevărat, în timpul nopții, un grup, avându-l în frunte pe Ahmed Kitiak, le-a bătut în poartă, cerându-le, chipurile, să le arate drumul. Nu le-au deschis, iar ei au început să tragă. Gloanțele însă păreau că-și pierd direcția și nu atingeau casa. La un moment dat, o fiică a Părintelui îl vede în poartă pe Sfântul Gheorghe, călare pe cal, stând cu brațele deschise și apărându-i cu statura lui uriașă.
Ocrotit de Sfântul Gheorghe, Părintele Ilie s-a sfințit și el. A trecut la Domnul în iulie 1946, iar trupul lui a fost găsit nestricat și răspândind bună mireasmă.
Tatiana Petrache
Din „Familia Ortodoxă”, aprilie 2019