 mmm.webp)
Mă socotesc pe mine însumi fericit pentru că am cunoscut de-a lungul vieții oameni de seamă, precum bătrânul Paisie. Ei m-au ajutat foarte mult în drumul meu. Mi-au dăruit experiențe minunate, răspunzând astfel dificilelor întrebări cu care m-am luptat vreme de mulți ani: „De ce există lumea? Există Dumnezeu? Cum trebuie să trăiesc? Cine sunt? În ce constă firea mea? Voi înceta să exist după moarte?...”.
Trăiam și mă mișcam cufundat într-o taină. Lumea, viaţa mi se revelau ca o uriașă taină... Dar cea mai intimă taină a mea eram eu însumi. Sinele meu, acest necunoscut. Îmi era pur și simplu cu neputință să trăiesc fără a dobândi răspunsuri la asemenea întrebări. În jurul meu, în societate, oamenii manifestau un acut dezinteres pentru acest tip de probleme. Viaţa societății se conformează unui program având la bază o serie de valori „economice”. Viaţa indivizilor se subordonează aceluiași program. Viaţa mea era, așadar, inevitabil programată. Alții se gândiseră pentru mine, înaintea mea. Îmi voi lua diploma de licență, îmi voi satisface stagiul militar, îmi voi procura un serviciu bun, mă voi căsători, voi avea copii, voi pleca în câteva excursii și vacanțe, voi ieși la pensie, voi muri... Proiectul era astfel finalizat. Dar care să fie rostul adevărat al tuturor acestor etape? În fond, care este sensul, scopul vieții?
Stereotipiile fiecărei zile sunt consternante: dis-de-dimineață pornim grăbiți spre locul de muncă, unde petrecem opt ore de lucru ‒ care de obicei nu ne oferă nici o satisfacție și ne absorb toată energia ‒, apoi casă, mâncare, puțin somn de după-amiază, lâncezeala televizorului, fotbal, emisiuni umoristice, nelipsitele știri menite să ne spună ce ar trebui să ne intereseze și ce părere ar trebui să avem despre diverse chestiuni absolut secundare, apoi somnul... și iarăși de la capăt. Din când în când ne mai întâlnim și cu câte un prieten, mergem împreună la o cafea, spunem un banc... Cine are cutezanța de a pune măcar în discuție și probleme serioase? Trece și această zi „fără nici o durere”, „în mod plăcut”, și astfel ni se scurge întreaga viață. Acesta este tabloul activităților omului occidental contemporan.
Așa ceva n-am putut tolera. Mă exaspera gândul că la fel se va consuma și viaţa mea, fără să înțeleg ce mi ce întâmplă. Sufeream cumplit... Întregul cancer al societății, uriașa mulțime inertă și obedientă mă obligau să mă conformez și să-mi ignor întrebările, să renunț la strădania de a afla răspunsuri. Mă simțeam precum Sisif, prizonier al unui efort zadarnic... Încercam din răsputeri să rezist, dar fără succes. Mă apropiam de colaps. Exact atunci l-am cunoscut pe bătrânul Paisie. Atunci au venit minunatele experiențe, darurile duhovnicești. Se spulbera astfel neștiința, și aflam răspunsurile îndelung căutate.
Există aceste minuni uriașe
Am petrecut ani de zile bucuros și fericit în „singurătatea” mea. Purtam în suflet aceste daruri duhovnicești. Din când în când, le scoteam din „vistieria” inimii, mă minunam și mă bucuram de ele. Ce-mi dăruise Dumnezeu! Apoi, încetul cu încetul, am început să mă gândesc și la ceilalți...
Mă frământam încercând să-mi dau seama dacă ar trebui scoase sau nu la iveală toate acestea. „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi”, a spus Hristos (Matei 7:6). Cunosc sensul acestor cuvinte din proprie experiență. Cunosc, de asemenea, și împotrivirea oamenilor, căci le-am vorbit unora despre toate acestea. E primejdios, dobândești dușmani atunci când vorbești despre Adevăr. Epoca noastră iubește mai curând minciuna.
Trebuia să scriu, să vorbesc. Tăcerea ar fi fost vinovată, egoistă. De altfel, nu se cuvenea ca toate aceste întâmplări minunate să se piardă în adâncul întunecat al uitării. Ele sunt deosebit de prețioase. De vreme ce omenirea cheltuiește atâta hârtie și cerneală pentru a tipări mormane de maculatură (ziare de scandal, reviste pornografice, periodice de modă, jurnale sportive etc.) care distrug mințile oamenilor, consider că tipărirea acestor rânduri nu este lipsită de valoare.
I-am spus-o bătrânului Paisie, întrucât intențiile mele îl priveau și pe el în mod direct, și mi-a dat binecuvântare să scriu o carte. Am discutat de câteva ori despre aceasta. O dată m-a rugat chiar să mă opresc din scris, iar după câteva luni mi-a îngăduit să continui.
Scriu, de asemenea, și pentru mine însumi; spre aducere aminte, spre a nu uita mai târziu, spre a înțelege mai bine. Precum se pare, aceste întâmplări îmi sunt izvor nesecat de cunoaștere. Pe de altă parte, există oameni cărora le pasă de mine, și as fi vrut să le ofer prietenește ceea ce am, căci comunicarea este și o necesitate a mea; apoi, îmi doresc ajutorul lor spre a fi evaluate aceste lucruri. Voiesc, în același timp, să am pe drumul vieții însoțitori care să mă cunoască și pe care să-i cunosc ființial, în profunzime.
Oare nu există suflete-surori, de care să fiu atașat, deși nu le cunosc personal? Cine știe dacă nu se vor naște oameni care să aibă aceleași întrebări și aceleași neliniști? Poate că nu-i un ajutor substanțial, dar este un indiciu, o mărturie. „Uitați, este cineva care spune că există aceste minuni uriașe, că nu sunt mituri, basme, închipuiri”... Le-am trăit, le-am auzit, le-am văzut cu ochii mei, le-am simțit pe pielea mea. Nu este oare un semn de curaj a continua drumul? „Căutați și veţi afla” (Luca 11:9). Eu am căutat și am aflat cu adevărat.
Dionysios Farasiotis
Din „Marii inițiați ai Indiei și Părintele Paisie”
Editura „Paisios”, 2019
Traducere de Ierom. Teofan Munteanu