N-aș fi scris nimic despre acest subiect dacă nu primeam cartea Părintelui Ioan Alexandru Mizgan „În logica lui Iuda”, de la Editura Theosis din Oradea, cu câteva zile înainte de sfințirea Catedralei Naționale, carte ce surprinde, retrospectiv, un sfert de veac de lupte și tensiuni mediatice, și nu numai, legate de construirea acestui simbol al unității de credință și neam, în ciuda dezbinărilor de tot felul pe care le traversăm.
Cu o lună în urmă vizitasem impresionanta catedrală San Marco din Veneția, într-un furnicar de lume curioasă ce poza la infinit, ca și mine, fiecare mozaic de pe pereți, încercând să surprindem parfumul unei istorii de secole. Mă gândeam atunci la catedrala noastră care aștepta „pogorârea Duhului”, încercam să mi-o imaginez peste secole, într-un alt furnicar de oameni care vor memora imaginile direct pe retina ochiului, cine știe? Dar tot nu aveam de gând să scriu ceva, pentru că se consumase prea multă inteligență și frustrare pe marginea acestui proiect „de generații”.
Îl cunosc pe Părintele Mizgan din vremea studenției lui, mi-a fost duhovnic la Facultate și mi-a rămas prieten, am fost martor la devenirea lui universitară atât cât a fost, i-am citit parte din cărți, nu puține la număr, și am participat la unul din doctoratele sale, apreciind tenacitatea și probitatea morală și intelectuală cu care își împlinește vocația pastorală și misionară, într-un timp al relativizărilor de tot felul, în care orice discurs despre națiune, identitate sau ortodoxie este taxat imediat ca antieuropean − și asta în numele democrației. Am admirat mereu spiritul său de polemist sagace, în articolele, studiile și lucrările care l-au consacrat de-a lungul timpului, deși cărțile sale nu s-au bucurat de tiraje care să-l facă mai cunoscut celor pasionați de istorie.
Cărțile sale au glosat în jurul unor teme de interes pentru viața Bisericii Ortodoxe de după 1989, mai ales a conflictelor cu Biserica greco-catolică asupra patrimoniului, sau a necesității unui discurs coerent asupra mărturisirii Ortodoxe de azi și, nu în ultimul rând, a pasiunii pentru istoria bisericească universală care s-a concretizat în două lucrări importante de doctorat: „Cruciada a patra (1202-1204). Urmări în lumea Bizanțului și în lumea românească (secolul al XIII-lea)” și, cea mai recentă, „Bizanțul în vremea Cruciadelor (sec. XI-XIII)”, ce au generat în jurul lor alte cărți: „Bizanțul la Veneția”, „12 personalități ale Cruciadei a patra”, „Papa Inocențiu al III lea, cuceritorul Constantinopolului” și cartea „Sfântul Ioan Gură de Aur, episcop al Constantinopolului”.
Dar spiritul său polemic se descoperă și în alte lucrări de actualitate: „Biserica Ortodoxă Română sub asediul diversiunii și calomniei”, „Vampirii din Carpați. Exerciții de jurnalism”, „De ce Ortodoxia?”, „Biserica și cetatea. Exerciții de jurnalism”, „Ortodoxie & Catolicism. Polemici cordiale”, ca să enumăr doar o parte din cărțile sale, menite să te pună pe gânduri chiar și numai prin faptul că practica unui jurnalism polemic din partea unui cleric este destul de rară și puțin cultivată în spațiul ortodox.
Cartea Părintelui „În logica lui Iuda” este o reeditare după mai bine de douăzeci de ani ce aduce în actualitate, cu revizuirile necesare, nu doar calomniile și invectivele „simbriașilor” din presa românească sau a celor de s-au simțit datori să vegheze banul public ce se „risipea” în acest proiect „inutil” (pentru ei) al Catedralei Naționale, dar aduce în discuție și argumentele pentru care această catedrală merită a fi construită.
Qui prodest? Într-o lume în care coexistența credinței religioase cu trezirea personală a ajuns să fie ceva foarte rar, când societatea îmbracă tot felul de forme distropice, te întrebi firesc cui îi mai folosește adevărul ca „exercițiu de supraviețuire” legat de acest edificiu istoric, sau de rolul social pe care îl are Biserica Ortodoxă Română prin cele 160 de așezăminte sociale pentru copii, 70 de centre pentru vârstnici, 172 de cantine sociale? Sau cine este interesat să știe de parteneriatul Bisericii cu Selgros Cash&Carry, care hrănesc anual aproximativ 200.000 de persoane din sute de centre sociale, prin programul „Masa bucuriei”?
Pentru Părintele Mizgan, majoritatea contestatarilor și-au însușit „logica lui Iuda” când vine vorba de „banii risipiți” de Biserică pentru ridicarea de biserici, cu țintă directă la Catedrala Națională, aducând în discuție inspirata Pastorală de Paști a Înaltpreasfințitului Bartolomeu din anul 2005, intitulată „Iuda și Evanghelia trădării”, unde diatriba la adresa societății de azi e construită în jurul logicii lui Iuda care, „dacă ar fi avut curățenie și talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei. A scris-o postum, în cheia sărutării perverse”, scrie mitropolitul.
Părintele analizează în cartea sa o mulțime de teme spinoase legate de manipularea media la adresa Bisericii, fie că vorbim de Catedrala nou-construită, de sloganul „vrem spitale, nu catedrale”, de lipsa de reacție a Bisericii față de invectivele de tot felul împotriva ei, de la faptul că preoții sunt scutiți de taxe sau nu plătesc asigurarea medicală, până la diverse acuze stupide.
Părintele Mizgan este unul dintre cei care consideră că tăcerea nu este o soluție pentru Biserică, într-o lume în care e la modă să fii anticreștin, să ataci Biserica din toate pozițiile, să instigi la ură împotriva creștinilor în numele democrației sau să promovezi minciuna și manipularea contra ei. E nevoie de voci limpezi pentru a avea un răspuns coerent și lucid la aceste noi provocări.
În ultima parte a lucrării, Părintele ne introduce în fascinanta lume a Catedralelor Europei − e forma lui de „manipulare” a frumosului din noi, spre care să putem tinde, de fapt, ne face atenți la modul în care e reprezentată „casa lui Dumnezeu” ca întrupare a Ierusalimului Ceresc. Nu poți să nu admiri Catedrala Notre Dame din Paris, Sagrada Familia din Barcelona sau cea din Köln, iar exemplele ar putea continua.
Profesorul Marius Vasileanu scria, într-un articol din ziarul „Lumina” (22 oct. 2025) despre Sandu Tudor și „catedralele noastre de mâine”, un articol al viitorului Părinte Daniil despre idealul construirii unei catedrale mărețe și pentru români, „care nu se poate zidi decât în această seriozitate și trudă a noastră la măsura zilei de acum”.
În ciuda tuturor invectivelor suportate, se pare că „truda la măsura zilei de acum” s-a concretizat, că am fost în stare, fiecare la măsura lui, să contribuim, într-un fel sau altul, la edificarea Catedralei, chiar dacă încă nu suntem conștienți de importanța ei spirituală.
„Catedrala noastră viitoare” trebuie construită zi de zi cu migală de mozaicar, e taina sufletului ce are mereu nevoie de lumina faptelor bune, de tenacitatea căutării Țintei prin lupta cu propriile neputințe.
Nu știu în ce măsură cartea Părintelui Mizgan va fi cunoscută, citită și apreciată. Mi-aș dori să avem toți curiozitatea cercetătorului onest care încearcă să aducă lumină chiar și atunci când lumea nu o cere sau când vrea să rămână în întuneric. Asta face și Hristos!
Preafericitul Daniel avea dreptate când scria: „Avem nevoie de simboluri, pentru că avem nevoie să cultivăm comuniunea noastră ca popor și comuniunea cu alte popoare”. Dar până acolo, avem o mare nevoie de a cultiva comuniunea dintre noi.
Părintele Cristian Muntean