Catacomba lui Costion

Domnul meu preaiubit,

Astă-noapte v-am visat intens și ireal de hotărât. Trebuie neapărat să vă spun cum a fost!

Mai întâi am adormit frântă, ca în multe alte zile lungi, legată fedeleș într-o strivire de amintiri din acelea imposibil de atins cu limba pe cerul gurii. În somn, giulgiul sufocant s-a lăsat topit și prefăcut în fâșii ca din brațe multe, taumaturgice. Copiii adormiți, când suspină în somn, de fapt încep a visa frumos, pentru că inima strânsă își șuieră astfel eliberarea.

Ne-am întâlnit cumva pe străzi și m-ați invitat, gazdă, într-o casă uriașă. Totul era în culori de o saturație maximă. Se intra asemănător anilor din urmă în care vă colindaserăm noi toți, parcă pe aceeași ușă, prin aceeași muzică plutind în aer, dimpreună cu aceeași puzderie de oameni primiți acolo în zilele dumneavoastră de preț. Doar că spațiul din vis se prelungea la un moment dat ca un fractal care înmugurea odăi noi, pline fie de necunoscuți mie, fie de prieteni comuni care făceau cele mai diverse și mai stranii lucruri pentru niște oaspeți, în modul cel mai firesc, de parcă ei erau cei ce locuiau acolo. L. își îngrijea bebelușii servindu-se nestingherită cu materiale textile din dulapuri; unii își alegeau instrumente muzicale din rastel și cântau fără să ceară încuviințare sau auditoriu, ca și cum ar fi fost singuri în propria sufragerie; cine avea de dormit își întindea așternuturi. Era chiar și o cameră cu podele și mobilier vechi de lemn, ca la bunici, în care pe jos creșteau, din roua de rășină a scândurii, cu naturalețe, căpșuni. Până și Michi, cea mai suprarealistă dintre noi toate, s-a mirat. Roșii și mari, parfumate, fructe cum nu se mai găsesc nicaieri de exact treizeci de ani. Cred că acolo, în odaia năpădită de căpșuni cățărători și deși cum e iedera la exterior, am poposit cel mai mult.

Am văzut și o mulțime mare de copii de la orfelinatele pe care le vizitam eu pe timpuri. Era și o pereche de iubiți binecunoscuți, cărora le zâmbeau toți trecătorii, A. și M., îmbătați de istorie și de litere, care-și scriau unul altuia cu un condei, același condei pe care îl împărțeau, scrisori de amor pe brațe. Erau până și păduri de mesteceni.

M-am plimbat ore prin casă, neîntâlnindu-vă privirea, străbătând culoare lungi, admirând și mângâind cu căutătura felurimile clanțelor care împodobeau prin silueta lor, cu o invitație mereu diferită, fiecare ușă. În casa dvs se putea sta Oricât, pentru că, pur și simplu, se găsea Orice. Nu era nevoie să ieși afară să cauți să te aprovizionezi cu ceva! Nu-ți trebuia nimic, nu exista nimic care să nu fie la îndemână, undeva, pe un raft! Exista și scrânciob, și umbrelă de aruncat culori rotite pe pereți, erau și cai, și jucării verzi.

Simțeam că e spre dimineață, picioarele visului începeau să mă doară, vă căutam cu grijă… Faptul că ceilalți, bucurându-se de înțelegerea superioară a faptelor, nu sesizau că ei nu vă văd genera o tensiune abstractă pentru mine…  Asta se materializa într-o voce a zidurilor care puteau, oricând voiau ele, să fie vii, să respire cu blană de căpșuni cu tot și să capete corzi vocale, întreband în cor: „Cum poți tu să-l cauți pe Costion înăuntrul lui însuși?”.

Și astfel, netrezită, fără să pot analiza la rece, am realizat cu ochii încă închiși că apartamentul dvs de la Vatra Luminoasă (ce stradă cu nume vizionar ați ales să locuiți!!!) a fost tot timpul o capcană. Nu oricine era primit acolo, într-adevăr, nu oricine gusta din bucatele extra terestre, aurite pedant cu șofran, ale severei doamne M. Nu oricine primea pe talger de argint un pahar cu apă efervescentă conținând minereu transparent de miere solidă înăuntru, din chiar mâinile lui I., subțire și tăcut. Nu oricărui colindător aliniat lângă tobă pe covor îi trecea peste creștet mantia albă a privirilor în jos a superbei domnișoare A.

Casa dvs a fost mereu o anticameră în care se puteau descălța cei pe care i-ați chemat să vă locuiască de fapt prelungirea din adânc, în trup, a construcției. Ați ademenit acolo lume aleasă în zeci de ani de analiză și contemplație, pentru a vă coloniza sufletul. Contemporanii vă cataloghează drept o figură populară, dar în taină sunteți una extrem de populată.  Care și cum a apucat să intre acolo, acolo a rămas. Zilele nestemate… un pretext. Pentru că după orice pre-text care se respectă urmează un text care binevestește.

De aceea, când merge pe stradă, având de fapt masa unui castel înghesuită în volumul columnei firave a siluetei sale, dl C. merge cu grijă pe la trecerile de pietoni, să nu bage de seamă lumea din afară că s-ar putea clătina. Sau, mai grav, că deține și susține o lume pe dinăuntru! Iar unde nu sunt treceri de pietoni, poate să stea liniștit sau se poate opri să se opintească sau să respire.

Ei, și ziua îmi desăila încet pleoapele și, cu toate că înăuntru era cald, că se afla orice îți poți imagina și dori și că se găseau La Un Loc toți cei iubiți ai mei, mă simțeam totuși copleșită de această complexă preagăzduire, așa că, înfricoșată, am hotărât să deschid repede, cu dor și emoție, poarta principală și să ies în umezeala toamnei dintr-un motiv evident. Costion e încă afară!

Vă spun toate acestea nu doar ca să vedeți ce psih-anlizabil lucrează în spațiul oniric creierul meu, ci ca să notați că o să mai alerg ani buni, strecurată pe străzi, și că, atunci când veți mai avea drum cu castelul tainic și greu prin cartierul meu, nu care cumva să mă uitați aici. După dumneavoastră fug, din dumneavoastră tocmai evadând.

Cosmina Dragomir

31 octombrie 2011

Ilustrație de Arseniy Lapin