Încă este vie înlăuntrul meu o amintire minunată din perioada copilăriei. O amintire în care am avut trăirea unei liniști profunde în casa unei vecine mai în vârstă. Bunica mă trimisese să-i împart câte ceva cu ocazia unei sărbători; bănuiesc că de Paște, deoarece îmi aduc aminte că era primăvară. Am fost invitată de vecina în casă, m-am așezat pe patul învelit cu pătura lucrată la războiul de țesut, probabil de mâna ei, și o vreme am așteptat singură în cameră, până ce vecina a mers la bucătărie să ducă ceea ce îi pregătise bunica. Era curat, totul aranjat la locul lui și era liniște... O liniște așa de mare și dătătoare de pace și lumină... Nu mai simțisem niciodată într-o casă acea liniște atât de minunată și de profundă. Ani de zile, cu amintirea vie înlăuntrul meu, nu am înțeles de unde venea acea liniște. Dar de ceva timp am început să înțeleg. Vecina mergea la biserică și se ruga. Bănuiesc că, înainte de a veni eu la dânsa, bătrânica se rugase, pentru că acea liniște am regăsit-o și eu uneori în rugăciunile mele.
Am resimțit aceeași stare și în alte case unde locuiau bătrâne, dar nu la aceeași intensitate.
De curând am intrat într-o biserică mică din lemn cu hramul Sfântului Antonie, din orașul în care locuiesc. Am fost de multe ori în această bisericuță, dar nu am fost mereu conștientă de starea pe care o simțeam atunci când pășeam în ea. Într-o zi însă am simțit mai profund și mai viu sentimentele ce se nasc în sufletul meu acolo. M-am închinat, apoi am privit puțin afară pe fereastra bisericii. În acest timp am avut aceeași trăire ca în copilărie, în casa vecinei căreia i-am împărțit ceea ce pregătise bunica. Atunci am înțeles că... unele case se pot transforma în case-biserici. Prin viața și rugăciunile celor ce trăiesc în ele, se pot sfinți și te poți simți ca într-o biserică în ele.
Nu aș fi vrut să mai plec din bisericuța de lemn în vuietul și tulburarea de afară! Dar am ieșit gândindu-mă cum să fac și din casa mea o biserică. O misiune imposibilă fără ajutorul lui Dumnezeu. Așa că L-am rugat pe Dumnezeu, deși nu sunt vrednică, să aibă milă ca, măcar în căsuța mea, să regăsesc acea stare de pace ruptă din Rai. Sper să trăiesc acestă bucurie până voi pleca din lumea aceasta. Să pună Dumnezeu rugăciune fierbinte înlăuntrul meu și trăire sfântă, ca să sfințesc nu numai casa mea, ci toate locurile pe unde voi merge.
Cer mult, știu, nu sunt vrednică, dar îmi doresc cu ardoare acest lucru!
Iulia Enache
Fotografie de Josue Verdejo / pexeles.com