Duminica asta nu m-am putut ridica de pe scaunul spovedaniei, de durere nu m-am putut ridica, sunt cel mai sănătos dintre cei mai sănătoși, doar inima mi se mută prea ușor prin piepturi sângerânde, nu știu cât o să mai pot face asta, lasă maldăre de suferințe în mine oamenii, maldăre aruncate de-a valma, mi se răscolesc noaptea sub pleoape, și după un timp nu mă mai rog pentru ei separat de pentru mine și ai mei, pentru toți deodată mă rog, plenar, abia m-am ridicat de pe scaun să țin liturghia, și nu de la gambe e problema, de la cheutorile inimii mele bătrâne,
Ea pune la încălzit varza murată cu carnea de porc, tăiată cu satârul, învârte cu lingura de lemn și-n ochi îi lucesc focurile din munți, tot neamul Ei de făuritori de cărbuni, de exilați comunitari, toți morții ei vin puhoi, și pe buzele Ei alunecă cuvinte fără consoane, ceva descântece, ceva condimente vocale care se scurg în oale și-n ibrice de aramă bătrână, e un mister ce se întâmplă la vatra Ei, mereu m-a alungat de lângă foc ca o vestală, sunt taine acolo unde un bărbat nu poate păși decât cu riscul de a cădea din iubire, lumea Ei nu funcționează după legile lumii din afară, fără egalități de gen și fără responsabilități în paritate onestă, Ea nu gătește, Ea prepară scheletul unei noi zile și-ți pune în farfurie încă o porție, nimic sofisticat, totul e simplu, viața e o cetate cu ziduri înalte iar porțile se deschid doar pentru cine iubește și iartă, restul să stea dincolo de ziduri și să-și viermuiască zilele cum le-o ajuta Domnul, neamul Ei de cărbunari, duși în munți trei sferturi din an, trăind prin colibe cu copiii agățați de țâță, femeile purtau în traista cu flori o secure cu două tăișuri, în formă de cruce, lovind lung în copaci bătrâni și hotărând rece care trebuie să moară jertfă, ascultând atente vocile de sub coajă și brăzdând cu o cruce lemnul care trebuia să cadă, trecând mai departe cu copilul agățat, ciocănind copacii cu securea cu tăiș în cruce, un stetoscop astral, ascultând suflările tainice ale lumii, neam de vrăjitoare bete de viață, femeia asta cu părul roșu, pășindu-mă în zig-zag și de jos în sus prin toate intersecțiile din pieptul meu, femeia asta vrăjitoare mai învârte în varza aia murată și deodată, cum o să se numească noua carte?
Și îmi vine titlul, de la spovedanie îmi vine, cărările deșertului, știi, când ești la marginea nisipului fără orizonturi și bate vântul de dinaintea cu-vântului și pășești desculț, înfricoșat, când Celpurureadesculț împletește repede o potecă din patru urme de picior, două dumnezeiești și două pământene și o strecoară sub talpa ta, toți pașii noștri sunt numărați de Dumnezeu și sub fiecare talpă e o potecă nevăzută care duce undeva, știi, iubito? Știi?
Nu spune nimic, doar focurile alea din privirile Ei, mocnind lumi pe jumătate stinse și pe jumătate vii, amestecate cu lingura de lemn în sufletul Ei misterios.
Mai pune sare, dacă vrei.
Și pe viitor te rog să aduci o prescură acasă, de la slujbă, m-am săturat să cer împrumut celor cărora le-ai împărțit-o, bine?
Bine.
Cărările Deșertului.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu