„Cântecul pădurii” lui Munier

Am plonjat, efectiv, în documentarul lui Vincent Munier de parcă mi s-ar fi făcut operație pe cord deschis. Durere? Tămăduire? Leac? A durat prea puțin ca să-mi pot da seama... La final știam doar că aș mai fi putut sta ore întregi ascultând și privind pădurile și sălbăticiunile filmate de naturalistul francez împreună cu tatăl și fiul său. A fost o delectare, o terapie vizuală și auditivă la superlativ. Ne bouge pas! Magnifique!, cum ar spune ei.

Asta pentru mine. „Pentru mine a fost un test de răbdare”, mi-a spus soțul meu, calculatoristul. Și copiii se foiau și chicoteau din când în când în spatele nostru („Mami, cât mai ține...?”), așa că m-am întrebat dacă nu cumva plonjarea mea nu are legătură cu dorul (uneori mistuitor, ca al lui Heidi) de pădurea de la poalele Făgărașilor în care am copilărit. Fără cocoș de munte, fără aparate foto sofisticate, fără binoclu, fără nopți dormite pândind fiarele, fără tată naturalist. Cu râu de munte cu susur cristalin, cu veri mereu înmiresmate de fragi, mure, afine și alune pe care ni le culegeam singuri, cu tată om simplu, dar cu o sensibilitate aparte. Îmi amintesc și acum ziua când ne-a luat după el expres (când mergea să taie lemne) ca să ne arate urmele de urs. Și cum ne-a pus să așezăm mânuțele noastre lângă labele uriașe amprentate în cărarea noroioasă... Apariția mugurilor de brad, înflorirea bujorului de munte, căutarea gălbiorilor după ploaie, toate erau sărbători de care, văzându-l bucurându-se, ne bucuram și noi, învățând să prețuim minunata creație a lui Dumnezeu.

Pentru Munier a fost strigătul cocoșului de munte, dispărut acum din Vosgii francezi. Pentru mine a fost strigătul copilăriei, al reîntoarcerii. Al dorului de mama Ană – Dumnezeu s-o odihnească în pace! – mătușa bătrână cu care eu și sora mea am fost trimise, pe când eram mici și năzuroase, la cules de afine. „Ca să vedeți și să-nțelegeți...”. N-am înțeles nimic atunci, când doar ne văicăream că boabele-s mici și n-o să umplem în veci corfițele. (Drept dovadă, ne-am întors cu ele aproape cum le luasem de-acasă...) Dar am văzut. N-am înțeles atunci, dar a rămas în noi o sămânță. O sămânță căreia i-au trebuit mulți ani ca să-ncolțească...

Copiii n-au vrut să vină la film, i-am obligat. N-au înțeles nimic din ceea ce-au vorbit naturaliștii, ei nu știu franceză și nici n-au apucat să citească subtitrările. Acum fac și eu ce-a făcut tata cu noi, așa cum pot și cum mă pricep: încerc să le presar dragul de natură și de frumos. Uneori ei nu-nțeleg nimic (și Simon, fiul lui Munier, în film, întrebat la un moment dat dacă vrea să fie trezit să privească bufnițele, spune că preferă să doarmă), pe când, alteori, ne lasă cu gura căscată („Calcă pe urmele mele, bunicule!”, spune același Simon). Încerc doar să fac, de restul se va îngriji Domnul...

Operație pe cord deschis, cu rădăcinile la vedere. Cine calcă pe urmele cui...?  Ne bouge pas! Nu mișca! On est de ce qui s’en va... Îmi pare rău, nu pot traduce asta...

Georgiana Camalessa