Când bunica stă la masă cu Domnul…

Când bunica mea Elisabeta a trecut la Domnul, mezina mea, Fotini-Parascheva, a spus cu o simplitate care m-a străpuns: „Buna s-a dus la masă cu Domnul”.

A trăit toată viața ei într-un cătun din Munții Apuseni, într-un colțișor de lume în care aerul miroase a fân cosit și a lemn proaspăt crăpat, iar oamenii încă se salută cu „Doamne-ajută”. Acolo a îmbătrânit, acolo s-a nevoit și acolo a iubit.

A fost o femeie veselă și cu inimă primitoare. Îi plăcea să cânte, să primească oameni în casă și, mai ales, să le pună mâncare pe masă ‒ ca o mamă-mare a satului, care nu lăsa pe nimeni flămând. Ca noi toți, și ea a avut bune și mai puțin bune, dar în inima mea rămâne ca buna mea cea bună. Prima amintire, cea mai adâncă, este aceea că buna a fost cea care m-a dus prima dată cu adevărat la biserică.

La oraș, cu părinții mei, mergeam doar de Paști și de Crăciun, fără să înțeleg prea bine ce se întâmplă. Dar la buna… era altceva. În vacanțele de vară și de iarnă, ne trezea duminica, dis-de-dimineață, ne îmbrăca frumos și ne ducea, pe mine și pe frații mei, la biserica din deal.
Îmi amintesc perfect mirosul acelei biserici: lemn bătrân, lumânări arse, tămâie frumos mirositoare. Icoanele erau așezate sus, în semiîntuneric, iar când soarele intra pe o ferestruică, se aprindea toată taina din ele.

A doua amintire este dulce ‒ la propriu. În fiecare vară, pe lunca de lângă casă, venea un prieten de-al bunei cu stupii lui. În schimbul găzduirii, îi dădea două borcane mari, de cinci litri, pline cu miere, și mulți faguri. Pentru noi, copiii, era raiul pe pământ. Buna ne „certa” că ne băgam degetele în miere, dar în timp ce ne spunea asta, râdea și ne deschidea ușa cămării, unde stăteau borcanele rânduite ca niște comori de aur. Știa foarte bine că nu ne vom abține… și nici nu voia să ne abținem. Era felul ei de-a ne iubi: cu râs, cu un pic de mustrare și cu multă, multă îngăduință.

A treia amintire este legată de libertatea pe care doar bunicii de la țară știu să o ofere.
Buna mă învăța pe ce coaste să mă urc ca să găsesc fragi, în ce pădure să caut ciuperci… Nu era doar o lecție despre natură ‒ era o lecție despre încredere. Ne lăsa să ne bălăcim în vale, să prindem pești cu mâinile, să ne urcăm prin hățișuri și să cutreierăm pădurile. Dar ne punea și la treabă: să udăm grădina, să călcăm clăile de fân, să ducem tăvile cu cozonaci, pâini, plăcinte, mălai sau haioșele prin cărarea ‒ făcută prin nămeții din curte ‒ ce ducea la cuptorul cu lemne, unde bunicul Gherasim le băga la copt. Niciodată nu se supăra când mă ascundeam în „camera cea bună” și devoram cărțile din biblioteca bunicului, comoara mea de preț.

Acum, privind înapoi, îmi dau seama că am avut o copilărie binecuvântată. Am crescut cu miros de pâine caldă, cu glas de rugăciune la gura sobei, cu povești spuse în serile lungi de iarnă și cu cântări populare și bisericești, pe care buna le știa pe de rost. Copiii mei au avut și ei binecuvântarea să-și cunoască străbunica. Pentru asta Îi mulțumesc lui Dumnezeu.

Bunica mea Elisabeta a plecat la Domnul, dar amintirea ei rămâne caldă, vie, luminoasă.
Cred că acum stă, așa cum a spus mezina mea, la masă cu Domnul, poate tot cântând...

Slavă lui Dumnezeu pentru darul de-a fi avut o astfel de bună – atât de bună. Și Dumnezeu să o odihnească „în loc luminat, în loc cu verdeață”, acolo unde cântecul nu se mai sfârșește niciodată.

 Andreea Macra