Cancerul lui Mircea și „Raiul cel nins” al lui (I)

Nu cu mult timp în urmă a trecut la Domnul un bun prieten al meu, Mircea Stanciu din România, care a avut un sfârșit cu pace, binecuvântat și fericit.

Pe Mircea și pe Anca, soția lui, i-am cunoscut când au venit în Nafpaktos în 2010 cu un grup condus de Părintele Tudor Peiu. Atunci m-am atașat de ei. Au venit apoi de multe ori în Nafpaktos împreună cu copiii, ne-am întâlnit și în România cu prilejul diferitelor mele vizite și am avut o relație apropiată.

Mircea a iubit din prima clipă teologia pe care o predam, a învățat singur limba greacă pentru a-mi putea trimite mesaje, a citi cărțile mele, a asculta emisiunile pe care le înregistram la televiziune și la radio și a putea vorbi cu mine la telefon.

Îmi scria într-un mesaj:

„Mă bucur nespus de subiectele teologice pe care le abordați în emisiunile dumneavoastră, cum a fost, de pildă, cea despre «Alegerea Apostolilor». Puținele mele cunoștințe de limba greacă sunt un mare dar pentru mine, așa cum îmi sunt plămânii. Respir aer teologic curat. Veșnic recunoscător, Mircea”.

Limba greacă era pentru el precum plămânii, prin care putea respira aerul teologic! Ce expresie frumoasă! Arată cât de mult iubea teologia, ca mod de viață și comuniune cu Dumnezeu.

Mai mult, datorită inteligenței și sensibilității sale, a ajutat și la traducerea uneia dintre cărțile mele în limba română.

Boala sa

Mircea s-a dovedit un creștin strălucit pe parcursul bolii sale, și mai ales prin felul cum a adormit întru Domnul. A înfruntat cancerul cu credință în Dumnezeu, s-a încredințat Proniei dumnezeiești, a făcut tratamentele recomandate de medici și și-a așteptat sfârșitul cu nădejdea întâlnirii cu Hristos.

Pentru că este pilduitor chipul minunat în care a trecut la Domnul un asemenea bun creștin, voi reproduce câteva fragmente din corespondența pe care am purtat-o către sfârșitul vieții sale. Fac aceasta spre veșnica lui pomenire, dar și pentru a consemna pentru cei din epoca noastră și pentru cei ce vor veni după noi o pildă de bun creștin și bun familist.

Îmi scria într-un mesaj, cu câteva luni înainte de adormirea sa:

„Am făcut și o examinare la creier. Este plin de metastaze. Acum sunt liniștit. Voi continua cu două tratamente, așa cum prescriu medicii, dar eu doresc, întâi de toate, tămăduire de la Dumnezeu. Slavă Domnului!”.

Liniștea lui și faptul că avea ca prioritate intervenția lui Dumnezeu sunt dovada unei credințe vii. I-am răspuns:

„Am citit mesajul tău cu emoție și rugăciune. M-am minunat de credința ta. Dumnezeu să-ți dea viață, și viață din belșug (cf. Ioan 10:10)”.

S-a luptat câțiva ani cu cancerul. Voia să trăiască. A făcut toate tratamentele, se ruga lui Hristos și Sfinților, vizita locurile sfinte pentru a găsi pilde de viețuire ale vieții în Hristos și a primi binecuvântarea oamenilor sfinți.

Dorul de a-L întâlni pe Hristos

În ultimul stadiu al bolii, înțelegând că avea să plece din lumea aceasta, nutrea marea dorință de a-L întâlni pe Hristos. Într-unul din ultimele sale mesaje mi-a scris:

„Binecuvântați, Sfințite Părinte! Ieri seara am primit răspunsurilede la examinările cerebrale. Ultimele, de acum o lună, erau mai bune, dar acum toate tumorile au crescut foarte mult. Din punct de vedere neurologic însă, pentru moment, sunt bine. Dumnezeu este Stăpânul vieții noastre!

Eu, unul, cel mai probabil, cred că am ajuns în punctul în care nu mai trebuie să fac nici un tratament. Le-am făcut pe toate. Să lucreze Dumnezeu! Cred că de-acum orice tratament nu are alt rost decât să liniștească conștiința celor care mă iubesc. Desigur, aș putea face și asta dacă e după voia lui Dumnezeu. Dar socotesc că a venit vremea să le spun adio tuturor (nădăjduiesc că Anca și copiii vor fi bine după plecarea mea) și să plec, așteptând marea întâlnire cu Hristos. Rugați-vă pentru mine ca să aflu voia lui Dumnezeu!”.

Îl preocupa mult întâlnirea cu Dumnezeu. I-am răspuns îndată printr-un mesaj:

„Dragă Mircea, m-a mișcat mult mesajul tău. Am văzut la tine felul cum înfruntă boala un om al lui Dumnezeu. Sfântul Paisie spunea despre cancer că a umplut Raiul de Sfinți. Suntem trecători în această viață, pribegi, și trebuie să alergăm către adevărata noastră patrie.

Te iubesc mult și îmi doresc să trăiești mai mult și să te avem alături de noi. Dacă însă Dumnezeu te iubește mai mult decât noi și te vrea lângă El, atunci binecuvântată fie voia lui Dumnezeu. Și vreau să știi că, atunci când vei pleca, Anca și copiii, precum și mulți alții, se vor bucura de dragostea ta. Domnul fie cu tine!”.  

Pregătirea pentru moarte

Când Mircea a înțeles că începe să i se stingă candela vieții sale biologice, și-a exprimat dorința de a fi tuns în monahism, lucru care era greu de realizat. Așteptându-se ca moartea să survină în decurs de câteva zile, după cum îi spuseseră medicii, a vrut să se călugărească foarte repede, ca să se dăruiască deplin rugăciunii și, rugându-se, să-L întâlnească pe Hristos. Mi-a scris într-un mesaj:

„Binecuvântați, Stăpâne!

Preasfinținte, toate câte s-au petrecut în ultima vreme în viața mea, cu bunăvoirea și Pronia lui Dumnezeu, mă conduc la hotărârea de a mă face monah, cu deplinul acord și bucurie din partea Ancăi, a copiilor și a Părintelui meu duhovnicesc. Din tot sufletul vă rog să îmi dați binecuvântarea de a face acest pas. Părintele duhovnic m-a îndemnat să vă cer binecuvântarea pentru tunderea mea în monahism. Tot el mi-a ales și numele, Macarie ‒ nume pe care, vă mărturisesc, doream să-l port încă din tinerețe, când, încă necăsătorit fiind, aveam dorul de-a mă face călugăr.

Vă mulțumim pentru tot ce ați făcut pentru noi, pentru rugăciunea și dragostea Voastră! Cu dragoste de fiu, vă sărut dreapta, Mircea”.

Într-un alt mesaj, completa:

„Oricare ar fi răspunsul Preasfinției-Voastre, fie binecuvântat! Poate că ar trebui să ne mai gândim la acest lucru o vreme. Să nu fac vreo greșeală. Să ne întoarcem la București, iar apoi să vedem, să mai facem puțină răbdare. M-am simțit extrem de slăbit și am crezut că venise ceasul... Am dorit să vă spun toate acestea”.  

I-am răspuns:

„Am fost uimit de mesajele tale, mai ales de primul. Nu știu ce să răspund. Inima îmi spune că nu se cuvine să ne grăbim, ci să punem rugăciune pentru a se arăta voia lui Dumnezeu. De altfel, viața monahală înseamnă dăruirea deplină a sufletului și a trupului lui Dumnezeu. Primii creștini, după cum vedem în Faptele Apostolilor și în Epistolele Apostului Pavel, trăiau ca niște monahi, deși pe atunci nu existau mănăstiri. Dăruiește-ți sufletul și lucrarea minții lui Dumnezeu! Roagă-te cu inima!”.

 Mircea a înțeles îndată că nu eram întru totul de acord cu dorința lui, pentru că existau piedici obiective. De aceea, întrucât medicii i-au spus că i se apropie moartea, cu binecuvântarea Părintelui său duhovic și încuviințarea soției și a copiilor, s-a dus la Sfânta Mănăstire Diaconești pentru a se pregăti, ca să întâmpine cu curaj și rugăciune ceasul morții și să se întâlnească bucuros cu Hristos. De la mănăstire mi-a trimis următoarea scrisoare:

„Binecuvântați, Stăpâne!

Slavă lui Dumnezeu pentru marea grijă pe care o poartă făpturilor Sale! Așa cum v-a spus și Maica Stareță Evloghia, am ajuns la Diaconești în acest răstimp al vieții mele pe care îl simt că este sfârșitul. Simțindu-mă foarte rău în urmă cu câteva săptămâni,mi-am exprimat ultima dorință, aceea de a fi înmormântat la Sfânta Mănăstire Diaconești. Părintele meu duhovnic a binecuvântat gândul meu. De asemenea, o altă dorință a fost, pe cât e cu putință, să nu mor la spital, întreținut de aparate. Această dorință s-a născut în sufletul meu când am citit un interviu pe care i l-ați acordat doctorului Pavel Chirilă în 2009, în anul când v-am văzut prima oară, la acea conferință despre sensul morții.

Poate că nu aș fi venit aici de urgență dacă medicii nu mi-ar fi spus că moartea ar putea avea loc în orice clipă din cauza herniei cerebrale, care poate surveni oricând, lucru pe care îl simt de mai multe ori de-a lungul zilei, dar nu s-a petrecut până acum. Din cauza tumorilor, care sunt localizate la baza craniului, simt un alt circuit în coloană și în creier, pe care îl aud în acele clipe cum începe să se extindă tot mai mult și atunci aștept, dar până acum nu a venit clipa.

Am simțit, de asemenea, că este momentul să încetez orice tratament sau procedură, care, după cum am observat, nu au avut nici un rezultat sigur, mai ales că, în afară de metastazele din creier, tot trupul este plin. În urmă cu trei săptămâni, după ultima tomografie am hotărât să le las pe toate și să plec din București. Și de atunci a încetat toată tulburarea care exista în jurul meu.

Sunt liniștit, aștept să se facă voia lui Dumnezeu cu mine. Această hotărâre mi-a adus multă pace. Mai iau niște medicamente, ca să-L las pe Dumnezeu să lucreze. Dau slavă lui Dumnezeu că durerile nu sunt încă atât de mari încât să fiu nevoit să stau la spital pe morfină și nădăjduiesc să nu am nevoie de morfină până la sfârșit. Facă-se voia lui Dumnezeu!

La praznicul Adormirii Maicii Domnului am așteptat toată ziua pe un scaun, în biserică, în fața icoanei Maicii Domnului, ca să plec, dar Domnul a ales o altă zi pentru întâlnirea cu mine. O aștept!

Este o mare binecuvântare această așteptare, în acest chip. Unde altundeva decât în liniștea unei mănăstiri? Iar dacă Dumnezeu va dori să schimbe ceva, o va face cum numai El știe, prin întâmplările care vor avea loc.

Anca a venit și ea la mănăstire ca să mă vadă și s-a bucurat foarte mult de atmosfera de liniște de aici, iar Ileana [fiica cea mare] s-a minunat de bucuria și purtarea maicilor. Anca a ajuns la concluzia că nu există un loc mai bun pentru mine în această perioadă: o atmosferă de rugăciune și faptul că mă împărtășesc aproape în fiecare zi, cu binecuvântarea Părintelui meu. Și, de asemenea, mi-a mai spus că modul pe care l-am ales pentru a mă pregăti pentru această clipă este cea mai bună pildă pentru copiii noștri și pentru ceilalți. După vizita la mănăstire, Anca mi-a spus că îi vede pe copii mai liniștiți. 

Mărturisesc că am avut și alte scopuri când am ales Diaconeștiul. M-am gândit că familia mea trupească va fi nevoită să vină mai des la mănăstire după adormirea mea întru Domnul și se va folosi mult și după aceasta, dar și familia mea duhovnicească de la bisericuța Sfintei Treimi, de asemenea, nu va putea rămâne departe, parastas după parastas.

Aș îndrăzni să cred că la adormirea mea veți fi prezent prin rugăciune, așa cum ați scris în cartea despre Maica Domnului, care se citește acum în trapeza mănăstirii în fiecare zi, anume că la moartea unui creștin ar trebui să fie de față întreaga lui familie duhovnicească, cu Părintele duhovnicesc și frații și surorile lui duhovnicești. Așa nădăjduiesc și eu.

Am rugat-o și pe Anca să vă scrie câteva cuvinte, dar mi-a spus că am spus eu totul în aceste rânduri. Vă iubim și vă cerem binecuvântarea!”.

Ce scrisoare curajoasă! Ce cutezanță ascunde! O lipsă a fricii de moarte.

Îndată i-am trimis o scrisoare de răspuns, ca să-l întăresc în lupta lui. Îl simțeam ca pe un atlet, ca pe un luptător care, prin harul lui Dumnezeu, se pregătea să înfrunte moartea, asemenea mucenicilor! I-am scris:

„Dragul meu Mircea,

Am primit scrisoarea ta din 25 august 2019 și am simțit uimire și bucurie. Mă minunez de credința ta în Dumnezeu, de încrederea ta în Pronia Lui și de faptul că aștepți acest moment ca pe o întâlnire cu Hristos, cu Maica Domnului și cu Sfinții. Este ceea ce cerem de fiecare dată, la sfintele slujbe și la Dumnezeiasca Liturghie: «Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem!», iar poporul răspunde: «Dă, Doamne!».

 În toată viața noastră creștinească învățăm cum să plecăm din această lume. Întreaga noastră viață este o pregătire pentru ieșirea sufletului din trup și pentru întâlnirea noastră cu Hristos.

Am auzit că un monah, care era la sfârșitul vieții sale, le-a spus fraților săi monahi: «Fraților, Hristos a înviat! Bună Înviere!», și a plecat la Domnul. Un altul, aghiorit, s-a adresat monahilor care erau lângă el și le-a spus: «Ați văzut cum mor Părinții?». Și, în timp ce aceștia tăceau, le-a spus: «Uitați-vă la mine!». S-a întins pe jos, și-a închis ochii, a făcut semnul crucii și a adormit întru Domnul.

În Sinaxarele pe care le citim în fiecare zi, scrie: «În această zi, Cuviosul Părintele nostru... cu pace se săvârșește». Nu spune «s-a sfârșit», ci «se săvârșește». În limba greacă, «viața» și «viețuirea» sunt două lucruri diferite, după cum una este «terminarea» vieții biologice și alta, «săvârșirea» viețuirii. Cu alte cuvinte, viața se termină, iar viețuirea se desăvârșește!

Scriu aceasta deși nu mă aflu în situația ta și nu știu cum se va petrece ieșirea mea din această viață. Nădăjduiesc să mă miluiască Dumnezeu să mă arăt vrednic de cele ce scriu și învăț.

Când mi-ai scris mesajul în care spui că vrei să te faci monah înainte de a pleca din această lume, m-am întrebat cum se poate face aceasta, pentru că trebuia găsită o mănăstire,  trebuia primită aprobare și celelalte. Când, ulterior, am aflat că te-ai dus la Mănăstirea Diaconești, am simțit că pot apărea unele dificultăți, pentru că e posibil să ai nevoie de îngrijire în spital, așa cum s-a întâmplat cu Părintele meu duhovnic, Mitropolitul Calinic al Edessei. Ar putea fi nevoie de o îngrijire specială pe care maicile nu ți-o pot oferi, ci numai Anca. Apoi, nu știu cum ar reacționa Anca și copiii, care își doresc ca în acest timp să te aibă alături de ei, nu să te știe departe.

Îmi scrii că ai binecuvântarea Părintelui tău duhovnic și consimțământul Ancăi și al copiilor tăi de a rămâne la Mănăstirea Diaconești. Eu nu vreau să-i contrazic. Nu știu însă dacă nu cumva ei au cedat în fața insistenței tale de a se împlini hotărârea ta.

Dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi spus că aș fi preferat să-ți petreci restul zilelor (despre care nu știm câte vor fi, pentru că acest lucru ține de Pronia lui Dumnezeu) în mijlocul familiei tale, ca să primești îngrijirea trupească din partea lor și să fii aproape de medici și de spital, pentru a putea să mergi acolo dacă este nevoie, ca să nu te chinuiești, iar atunci când vei pleca din lumea aceasta să fii îngropat la Mănăstirea Diaconești și să se împlinească astfel bunele tale doriri. Acest lucru mi se pare mai firesc. 

Eu nu pot face nimic altceva decât să mă rog ca felul pe care l-ai ales să pleci din această lume, în rugăciune, să te ducă în Rai. Să-ți petreci restul vieții fie la mănăstire, fie în familia ta, cu credință în Dumnezeu și, pe cât poți, cu mai multă rugăciune. Să te rogi cu mintea, cu inima. Să spui neîncetat Rugăciunea lui Iisus cu multă dragoste de Dumnezeu. Dulcele nume al lui Hristos să fie clipă de clipă pe buzele tale, în mintea și inima ta.

De asemenea, să te rogi Maicii noastre, a tuturor, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, așa cum spune în rugăciunea Pavecerniței: «Nepătată, neîntinată, fără prihană, curată Fecioară, a lui Dumnezeu Maică, Stăpână... fii lângă mine pururea ca o milostivă și milosârdă și iubitoare de bine, în această viață de acum caldă folositoare și ajutătoare; năvălirile potrivnicilor oprindu-le și la pocăință îndreptându-mă și în vremea ieșirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l și întunecatele chipuri ale viclenilor draci departe de la dânsul izgonindu-le. Și în ziua înfricoșatei Judecăți, de munca cea veșnică izbăvindu-mă și slavei celei negrăite a Fiului tău și Dumnezeului nostru, moștean pe mine arătându-mă».

Și, când vei ajunge acolo unde îți este dorul, să te rogi lui Dumnezeu și pentru mine, ca să viețuiesc așa cum au viețuit Sfinții Părinți, așa încât, atunci când va veni ceasul plecării mele din lumea aceasta, să plec rugându-mă, ca să se împlinească ceea ce a scris Părintele meu duhovnic, Mitropolitul Calinic, în testamentul său: «Mila Domnului să mă însoțească la plecarea mea din această lume deșartă».

Ce să-ți mai scriu? Mă rog ca Dumnezeu să-ți arate calea cea mai bună de a petrece ultimele zile ale vieții tale, să ai rugăciune neîncetată, sfârșit binecuvântat, bună întâlnire cu preadulcele nostru Hristos și să ne întâlnim în lăcașurile cerești!”.

Prin această scrisoare și, îndeobște, prin întreaga mea comunicare cu Mircea, mai ales în ultima vreme, simțeam cu putere că pregăteam un om pentru călătoria sa către adevărata patrie. El era cel care mă provoca pentru o asemenea pregătire și, când îi scriam, răspundea cu ascultare la cuvântul meu.

Primind scrisoarea mea, ca un desăvârșit ascultător care totdeauna încerca să înțeleagă adâncul cuvântului meu, Mircea s-a întors la familia sa și s-a pregătit acasă pentru moarte, așa cum se pregătește omul pentru un praznic! Mi-a scris:

„Vă mulțumim foarte mult pentru răspunsul Preasfinției Voastre. Slavă lui Dumnezeu! Anca va veni mâine la Diaconești să mă ia acasă. Cu dragoste și pace, Mircea”.

 I-am răspuns mișcat:

„Dumnezeu să fie cu tine și să ai pace în inimă! Dumnezeu vede vrerea sufletului tău și dorul inimii tale și le va împlini pe toate, după cum îți este dorirea. După lucrarea inimii tale ești monah”.

Cu adevărat, simțeam că am de-a face cu un creștin foarte simțitor, cu o conștiință profundă...

(va urma)

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

Traducere de Tatiana Petrache

Text apărut în „Familia Ortodoxă”, decembrie 2019

https://inpridvor.ro/cancerul-lui-mircea-si-raiul-cel-nins-al-lui-ii/