Ți-ai dat Tu seama, Doamne,
Ca eram un bolnav mai aparte
Aveam multe oase rupte
Deci se impunea un tratament mai special
Așa că, pentru început,
M-ai îmbrăcat în cămașa lui Iov
Sigur, sigur,
M-am zbătut ca o ieșită din minți
Dar din cămașă n-am putut ieși
Așa că, pe rând,
Mi-ai luat bărbatul,
Copiii,
Temeliile, acoperișurile,
Arcurile, suspensiile
Dar când ai vrut să-mi iei
Luminata, strălucita,
Lustruita, poleita
Imagine de sine,
Atunci, o, atunci
Chiar a fost mult prea mult
Acest ultim bastion
Nu voia să cadă în ruptul capului,
Și atunci, Doamne,
Te-ai oprit o clipă,
Ți-ai șters Chipul cu mahrama,
Ți-ai sfâșiat o mânecă din cămașă,
Și mi-ai legat, în sfârșit,
Acest ultim os rupt.
Anca Stanciu
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!