Aici, în sat, există o clădire a unei biserici evanghelice-luterane. Clădirea e foarte frumoasă. Îmi doresc atât de tare să trimită Maica Domnului și aici un preot blând și milostiv! Dar nu știu dacă s-ar strânge ortodocșii de prin împrejurimi. Poate așa ne-ar lăsa în biserica lor.
Știți ce am învățat? Că mai frumos ca dragostea dumnezeiască nimic nu este! Te acoperă cu totul atunci când stai lângă un om prin care lucrează dragostea Lui. Am întâlnit un preot prin care lucra Dumnezeu cu „alifia pentru suflet”, adică dragostea Lui.
La parohiile românești de-aici nu-mi place să merg. Am început să mă duc la alte două biserici ortodoxe de naționalități diferite. La una dintre ele înțelegeam limba, însă prietena mea tot insista să vin la cealaltă, unde mergea ea. Parcă m-ar fi condus îngerul păzitor! Am mers acolo. Limba nu o înțelegeam, dar mi-am dat seama că nu e neapărat necesar, atâta timp cât încerci să fii prezent în duh.
M-am simțit ca acasă! O parohie ca o familie, unită. Ne primeau pe toți ca pe niște frați ortodocși, nu ca pe români sau alte naționalități. Am început să mă spovedesc aici.
De la parohiile românești am învățat să-mi fie frică. Spovedania suna de multe ori ca un interogatoriu. Unii copii învață de foarte mici că Dumnezeu se supără pe ei dacă una-alta, când ei ar putea sa învețe că Dumnezeu este dragoste.
Dar prin acest preot a lucrat Dumnezeu.
Mă gândeam: „Stai să vezi că mă ia cu texte, cu învățături, cu «vezi că n-ai făcut bine etc.», deși nu arăta deloc că ar fi genul ăsta. Era atât de înțelegător, de milostiv... Am plâns în hohote cât m-am spovedit, dar și după aceea. Nu numai mie mi s-a întâmplat așa.
Și, după ce am spus ce aveam de spus la spovedanie, a stat un pic și apoi a început să-mi spună câte ceva, dar așa de calm, de pașnic, de parcă era cel mai bun prieten al meu. Simțeai ceva plecând din el către tine. Am simțit că m-am eliberat de ceva din mine. Răsuflam ușurată, dar nu pentru că m-am spovedit, ci pentru că nu a fost aspru. Nu mi-a ținut morală, nu mi-a spus: „Vezi că asta e mândrie și ailaltă e trufie”.
Făcând o paranteză, dacă îmi aduc bine aminte, unui Părinte i-am spus: „Da, știu despre suferințele din sufletul meu”, dar cred că nu i-am spus că aș vrea să calc pe calea tămăduirii, să încep să mă ridic și am nevoie de sprijin.
Pe toți pe care îi vedeai la spovedanie mergeau la preotul acesta ca la un tată, sau ca la cel mai bun prieten. Nu fugea nimeni de el, ci toți erau atrași ca ursul la miere.
Când am plecat de la celălalt duhovnic la acesta, nu am cerut binecuvântare, pentru că auzisem de la un stareț grec că, de fapt, asta e o regulă monahicească. Când am auzit, m-am simțit LIBERĂ, fără constrângeri.
Știu că și preoții sunt și ei oameni și au ispite foarte multe și mari, dar stau și mă gândesc: cum un om slab ca mine să reziste presiunilor din partea lor?
Vai, sărmanii, cât suferă unii preoți!
Anastasia
Fotografie de Aline Viana Prado / pexels.com