Mai. Întotdeauna în luna mai am zis: „Sper că va veni o vreme când timpul ne va permite ca în această lună − probabil când ne vom numi pensionari − să călătorim, sau cel puțin să nu ne pierdem capul cu munca, zi lumină!”. E o lună în care, oriunde ai merge și oriunde te-ai uita, la orice oră din zi, totul e superb. Diminețile și nopțile sunt mirifice, iar amiezile, suportabile. Lumina bate bine oricând, și pe ce bate e atât de proaspăt și crud (chiar dacă nu e iarbă), încât ai vrea cu orice preț să pui timpul pe pauză.
Mereu mi-am zis în această lună: „La anul, voi avea grijă ca programul să-mi permită mai mult răgaz de contemplare!”. Întotdeauna m-a luat prin surprindere această lună, nicidecum mai lejeră... Însă e clar că merită așteptate bătrânețile și muncit pentru atunci, măcar pentru luna mai. În acest an, nu s-a mai bazat Dumnezeu pe mine că-mi fac program special (nici nu aș avea cum, cu gama complexă de copii de la 1 an și jumătate până la 22 ani, fiecare vrând ceva de la mine, cel puțin din oră în oră). Mi s-au pregătit două ieșiri în Bucovina − una pentru a fotografia un eveniment, alta pentru niște testări ale copiilor. Minunate și de nerefuzat prilejuri de a străbate Munții Carpați în cea mai lată latură a lor, prin pasul Tihuța și Mestecăniș! Orice treabă s-ar ivi dincolo de munți, merită drumul. Și doar de dragul drumului, fără nici o treabă, tot ar merita! Niciodată nu mi s-a părut prea greu sau prea lung acest drum de vreo 7 ore. În luna mai, pe acest traseu poți avea parte de cea mai intensă primăvară târzie − când acasă, la câmpie, deja totul e diluat, pastelat, răsuflat, aici poți vedea cea mai înaltă iarbă crudă presărată cu cele mai mari și stufoase păpădii. Aici merii abia acum înfloresc... și ce meri! Bătrâni, spectaculoși precum măslinii, solitari precum nucii, sub a căror umbră se vor juca copiii și odihni bătrânii în zilele blânde, niciodată prea arzătoare, ale verii ce va să vină. Și mălinii stau îmbobociți, gata să explodeze în cel mai intens violet, cel mai greu de pictat, de surprins exact nuanța liliachie... și probabil cel mai intens parfum, care se va degaja la sfârșitul lunii.
Aici căsuțele − sau căsoaiele! − nu sunt doar adăposturi, ci locuri în care viața merită trudită și savurată în toate anotimpurile ei. Sunt locuri unde neapărat un copil trebuie să vrea să se întoarcă, să aibă la cine să se întoarcă, să aibă unde să-și ducă și el copiii pentru niște zile speciale, în care timpul se rotește altfel. Aici aerul de munte îți reamintește că există aer, respirație și un întreg sistem în organism care se ocupă cu ceva atât de invizibil, dar atât de vital. E locul unde merită să respiri adânc și să-ți propui să revii pentru mai mult timp. E un loc prin care treci... dar în care ai vrea să te oprești. Nu se prea poate, așa, pe traseu, pentru că drumurile sunt prea bune, pretind viteză și mers înainte, nu există varianta să tragi pe dreapta când dorești. Cât de minunat trebuia să fie când se călătorea cu trăsura și puteai opri oriunde! Nu prea des, dar de neuitat trebuia să fie atunci o astfel de călătorie... Iar de-o făceai în luna mai, pe vreme bună, îți putea ține de cald o viață! Acum ne-am permite cât de cât des un astfel de zbor paradisiac, însă nu avem unde opri pe traseu... nici măcar să mergem mai încet nu e recomandat... iar abaterile sunt încă niște operațiuni necunoscute de mine, și duc în locuri ce pierd din panoramă.
Cum să fac să pun pe slow motion luna mai și plimbările prin ea? Dacă găsiți o soluție, să-mi spuneți numaidecât!
Simona Andrușcă
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!