Voi aveți cea mai mică idee de modul cum cad îngerii?
Ia spune: tu? Tu?
A văzut careva? Vă dați cu părerea, serios? Nimic nu știți.
Îngerii cad de la fereastră. De la etajul patru și de la etajul trei și de la etajul doi.
Legați în cearșaf, așa cad.
Vă pot da explicații tehnice amănunțite, să știți altă dată, când vă va întreba Dumnezeu dacă știți cum cad îngerii.
Cearșaful se răsucește, așa ud de pișat, se dă pișălcoșului cu odgonul alb peste bot, de-i dau mucii și-i sare borșul cu tot cu pișat pe pereți. Apoi se dezbracă plăpânda fiară nesimțită și se înnoadă de mijloc cu un capăt al cearșafului ud, galben, așa împuțit, răsucit ca o funie. Să se sature de pișat în pat.
Apoi un capăt al cearșafului se leagă strâns de calorifer.
Animala venită abia azi-noapte în această detenție nu plânge când o legi cu cearșaful, pentru că e prima dată când se pișă noaptea pe ea și nu știe ce o așteaptă. La faza cu lenjeria udă trântită peste bot a tăcut cretina, probabil e nesimțită, ăștia sunt din ăia înrăiți acasă, pe care nu îi doare. Suboameni, copii de oligofreni. Pe ăștia nu-i doare carnea, cum nu-i doare nici pe țigani și nici pe negri. E cu ochii cât cepele și tace, vaca. Cât o vacă a făcut în pat azi-noapte.
E prima oară, dar trebuie să fie ultima. O învățăm noi minte să nu mai repete! Voi credeți că multe saltele mai are partidul pentru voi, putorilor? E greu să te ții până dimineață, când se deschid zăbrelele ușilor și aveți voie la veceu, e greu? Vacilor!
De la ferestrele orfelinatului acestei țări au căzut înainte de ’89 remorci de îngeri-balast, cu aripi galbene de urină înfoiate în aer.
- Cosminuța, eu cred că atunci am înnebunit. Ne aruncau pe geam. Era ritualul dimineților. La etajele de jos spânzurau alți copii. Era un țipăt care creștea etaj cu etaj și nu am știut de ce până nu m-au aruncat.
- De ceeee, Maria, Doamnee, Maria! Maria, refuz să te cred, nu se poate așa ceva!
- Pentru că eram rea și îmi era frică și făceam pe mine. Și noaptea următoare și fără să dorm stăteam, ca să nu mă scap, și adormeam o clipă și gata, ud. Și e foarte rău, Cosminuța, să cazi în gol legat doar de brâu. Te lovești rău de pereți. Aveam obrajii și tâmplele julite de zid, ni se rupeau coatele, coastele... Dar chiar dacă, puțin-puțin, oamenii aceia, pedagogii și ajutoarele lor, elevii mai mari care știau legea – erau răi, ei erau, în mijlocul sufletului lor, buni. Se făceau buni imediat, pentru că la urmă ne ridicau la loc în timp ce urlam îngroziți și ne întrebau înjurând dacă ne-a plăcut, dacă mai vrem și mâine și dacă mai facem pișu pe noi. Și noi ziceam că nu mai facem pișu niciodată, deloc. Aveau suflet bun, știe Domnul. Și o lună nu mai beam apă, pînă mi se ardeau buzele și crăpa inima în mine de sete.
* * *
Pereții zgrunțuroși ai orfelinatelor acestei țări de glorie sunt, pe sub ultima spoială de var, răzători de carne umană. Că, după căderea îngerului, are loc datul pe răzătoare al îngerului.
Liniile roșii de pe actele de identitate sunt sub var, încep acolo.
La Rai cu aripile voastre galbene răsucite și ude, la rai cu voi.
Ai putea îmbrățișa un copil pișat terifiat? Nu.
Nici părinții mei nu puteau. Și eu am fost o vacă. De asta mă înțeleg cu Maria.
Cosmina Dragomir
Imagine de Daniel Alvarez
Citește alte episoade AICI!