Ne vorbește Sfântul Sofronie de la Essex
În împreună-vieţuirea monastică, în rânduiala ideală, se pune ca ţel dobândirea acelei uniri pentru care S-a rugat Hristos: „Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, ca şi ei întru noi să fie una” (Ioan 17:21); cu alte cuvinte, după chipul unimii Sfintei Treimi. Unul este Dumnezeu, dar unul în trei Ipostasuri; şi, după cuvintele descoperirii Sfintei Scripturi: „Să facem om dupre chipul nostru şi dupre a noastră asemănare” (Facere 1:26), trebuie să înţelegem că în mintea cea fără de început a Făcătorului nostru, omul este gândit ca unul singur, însă într-un mare număr de ipostasuri.
În această minunată unime, fiecare, înlăuntrul ipostasului său, este centru a toate: toți și toate sunt pentru el. Iar el, la rândul lui, toate ale sale și pe sine întreg se dă tuturor și fiecăruia. Nu este nimeni nici mai mare, nici mai mic. Fiecare, purtând în rugăciunea sa pe toţi membrii obştii, tinde să dobândească ceea ce ni se pune înainte ca poruncă: „Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine” (Matei 22:39), cu alte cuvinte, ca propria sa viaţă. Dacă membrii obştii monahale poartă în sine cu adevărată înţelegere această sarcină, atunci ei se înrâuresc binefăcător unul pe altul în obşteasca nevoinţă de a dobândi unimea în Dumnezeu. Astfel se făureşte împreunarea eforturilor, o strânsă colaborare, o convergenţă în avântul unei binecinstitoare înfăptuiri care asigură înălţarea în sfera duhovnicească a Împărăţiei Sfintei Treimi.
Şi aşa, să fie binecuvântarea Domnului peste voi toţi, fraţii şi surorile mele.
Din „Cuvântări duhovnicești” (vol. I)
Ed. Reîntregirea, 2004
Traducere de Ierom. Rafail Noica