„Ca toţi să fie una”

Cuvântul Sfântului Sofronie de la Essex este, pe cât de uimitor și de înalt, pe atât de accesibil și practic. Pornind de la porunca lui Hristos, aceea de a fi „una în dragoste”, Părintele ne arată că dragostea nu e o poruncă oarecare, ci însăși liantul, cimentul unirii dintre noi, unire la care suntem chemați de Însuși Hristos.

Nu iubim pur și simplu, ci iubim pentru a fi uniți, pentru a fi „una”:

„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17:21).

Sau, cum spune Părintele:

„Să ne iubim unul pe altul, ca viața noastră să fie o singură viață...” „Atunci va veni mântuirea la toți, și atunci veți deveni în stare a ajuta și pe alții”.

Și cum se face asta? Sentimental? Romantic?

Nu, zice Părintele:

„Trebuie a începe prin a trăi porunca lui Dumnezeu” - adică aceea de a fi „una în dragoste” - cu multă trudă: în posturi și rugăciuni, în necazuri și în dureri...”.

Așadar, pentru „formatarea” firii noastre căzute este nevoie, oricât n-am vrea să ne audă urechile, de un pic de asceză, care întoarce firea asta stricată pe dos și o șlefuiește, o ajustează, o cioplește pe un nou calapod.

Căci tot Sfântul Sofronie spune, în alt loc:

„Nu pot să înțeleg trei lucruri: o credință fără dogmă, un creștinism în afara Bisericii, și un creștinism fără asceză”. 

Asceza, un adevărat arhaism în zilele noastre. Dacă nu doare, se cheamă că nu există!

Dar ce rost au toate acestea? Încotro duc?

Spune Părintele mai departe:

„Noi trebuie să înțelegem plinătatea descoperirii despre Dumnezeu și despre om” - cu alte cuvinte, revelația în întregul ei, nu pe bucăți. Sau ce anume vrea Dumnezeu de la noi.

Și chiar acum, când așteptăm ca Părintele să ne dea răspunsul mult-așteptat, el face un mic ocol, ca să treacă prin experiența Sfântului Siluan, starețul său. În urma arătării lui Hristos, Siluan a început să trăiască, „asemenea Domnului, întreaga omenire ca pe ceva legat de sine însuși”.

Și iarăși un mic ocol: Părintele se întoarce în prezent, într-una din zilele trecute, când stătea cu monahii lângă pomul din Ambergate, în preajma căsuței sale din Essex. Ce le spune ucenicilor? Că întreaga omenire e asemenea acestui pom: suntem legați între noi, la fel cum fiecare frunză este legată de întreg copacul. Dacă pomul e viguros, fiecare frunză e sănătoasă. Dar acum, acest mare copac care e omenirea este bolnav; de aceea fiecare frunzuliță - adică și noi, creștinii - pătimește laolaltă cu întregul pom.

Dar noi, creștinii, care suntem chemați la a fi după chipul Domnului, nu asistăm pasivi la această pătimire a omenirii, ci suntem chemați - „firesc”, zice Părintele - „să ne rugăm precum se ruga Domnul pentru întreaga lume, cu simțământul că ea este viața mea”. Aceasta este și măsura lui Siluan, și a tuturor sfinților. Nu rugăciunea în chip exterior, ci, în „unirea dragostei”, rugăciunea pentru celălalt ca pentru mine însumi. Căci suntem în același pom, și aceeași sevă ne curge prin aceleași vene.

„Iar atunci viața cosmică va trece prin mine în uriașul său șuvoi” - această viață nefiind alta decât energia nezidită a Dumnezeirii, Care s-a unit cu omul la întruparea lui Hristos, împărtășindu-ne Viața Lui. Altfel spus, His Life Is Mine, după cum își intitulează Părintele una dintre cărți.

Aceasta este „ființarea pe care ne-a descoperit-o Domnul”, aceasta este „plinătatea descoperirii” la care am fost chemați, aceasta este măsura la care s-au ridicat Sfinții: unirea în dragoste cu Hristos („Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...”) și cu întreaga omenire (și „pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), în acest uriaș copac din care facem parte toți, pentru a dărui seva vieții și mădularelor bolnave, spre mântuirea tuturor.

„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17:21).

A.S.