Mă numesc Cristina Uwamahoro (uwamahoro înseamnă „pace” în limba mea nativă, kiniaruandeza) şi m-am născut în Kigali, Rwanda. Amândoi părinţii mi-au murit în genocidul care a izbucnit în ţara noastră în 1994. Aveam pe atunci 4 ani, şi am fost luată, împreună cu sora mea geamănă, să fim crescute de bunica din partea mamei după terminarea războiului. Nu-mi aduc aminte prea multe din timpul acelor evenimente tragice care au provocat aproape 800.000 de victime...
Ce-mi amintesc însă sunt anii care au urmat, copilăria fericită în casa bunicii din Kigali, capitala noastră, şi primii ani de viaţă creştină, în biserica romano-catolică (aproape 60% dintre ruandezi sunt catolici). Bunica era o femeie foarte credincioasă. Obişnuia să ne ducă la biserică în Duminici, pentru misă, şi mai mergeam uneori la slujbă şi în cursul săptămânii, după orele de şcoală.
Când aveam 12 ani, bunica a murit, iar ceilalţi membri ai familiei au hotărât că cel mai bine pentru mine şi sora mea este să ne continuăm studiile la un orfelinat (care era mai degrabă un internat modern), construit de o organizaţie non-guvernamentală germană, unde am primit din partea călugăriţelor catolice ruandeze care lucrau acolo o educaţie foarte bună, precum şi toată grija şi atenţia lor. Îmi aduc aminte cum, copilă fiind, îi priveam pe ceilalţi creştini împărtășindu-se, și mă întrebam ce simt sau cum e să primeşti binecuvântarea Sfântului Duh.
Deşi eram catolică, totuși nu mergeam doar la biserica catolică, ci căutam răspunsuri şi la alte confesiuni. Mă întâlneam, de obicei, și cu alte grupuri de creştini ca să ne rugăm împreună în tăcere în ţinuturile îndepărtate al munţilor ce înconjoară Kigaliul. Aş dori să spun aici că înainte ca Rwanda să fie colonizată, la sfârşitul secolului al 19-lea, strămoşii noştri aveau o credinţă monoteistă, iar în limba noastră cuvântul pentru „Dumnezeu” a rămas acelaşi după ce am devenit creştini (în kiniaruandeză, Dumnezeu se numește Imana).
Dacă stau acum să mă gândesc la ce simţeam atunci, n-aş putea spune exact de ce am început să simt în inima mea o distanță față de catolicism, sau de ce nu mă simţeam împlinită mergând la celelalte confesiuni...
„Pur și simplu, am simţit că aşa e bine să fac”
N-am ştiut nimic despre Ortodoxie până când l-am cunoscut pe tatăl fiicei mele Chiriachi – un român care lucrează în Rwanda de aproape opt ani, şi suntem de atunci împreună. De la el am aflat despre deosebirile dintre Biserica răsăriteană şi cea apuseană, şi cum Răsăritul a reuşit să păstreze tradiţia Apostolilor vie şi neschimbată de-a lungul secolelor. Tot de la el am primit articole, scrieri şi filmulețe despre viaţa Sfinţilor Părinţi din primele veacuri creştine şi până astăzi.
Și, cu toate că atunci când ne-am cunoscut el nu era un practicant în adevăratul sens al cuvântului, de curând inima lui s-a întors spre credinţa cea adevărată şi a început să-şi dedice timpul fiicei noastre, pentru a o învăţa cum să se roage, cum să se închine, cum să fie bună şi să împartă cu ceilalţi. Am observat că relaţia cu ea l-a influenţat mult în ultimul timp, în sens bun. E foarte important să-i oferi copilului tău o bază bună de plecare, să-i dai răspunsurile potrivite la întrebările despre aspectele religioase ale vieţii.
Deşi Chiriachi şi cu mine mergeam de obicei la misa bisericii catolice, ne-am hotărât să o botezăm în tradiţia ortodoxă. Din păcate, comunitatea ortodoxă din Rwanda este destul de mică – singurele două biserici sunt situate în nişte regiuni izolate, departe de capitala unde locuiam. Aşa se face că ne-am hotărât să venim să o botezăm în România – şi atunci am simţit că trebuie să mă botez şi eu. A fost hotărârea mea şi numai a mea, nu m-a influenţat nimeni, nici nu m-a constrâns în vreun fel. Pur și simplu, am simţit că, după tot ce s-a întâmplat în viaţa mea, aşa e bine să fac.
De când am luat această hotărâre, familia noastră s-a confruntat cu mai multe ispite şi situaţii dificile, despre care mi-e greu acum să vorbesc. Am păstrat însă vie rugăciunea şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, am reuşit să aterizăm în România în septembrie 2017.
Atunci, împreună cu familia mea, am păşit pentru prima dată în viaţă într-o biserică ortodoxă. Era biserica Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată de Ştefan cel Mare la Piatra-Neamţ. Am fost foarte impresionată de atmosfera şi prezenţa puternică pe care le-am găsit aici, şi nu mai puţin de căldura oamenilor, care m-au îmbrăţişat şi m-au întâmpinat ca pe una de-a lor. Nu înţelegeam prea bine limba română, dar, prin harul lui Dumnezeu, am primit o cărticică cu traducerea Sfintei Liturghii care mi-a schimbat viaţa. În sfârşit, am simţit o „legătură” şi o mare binecuvântare să fiu aici!
În timpul primelor sfinte slujbe la care am luat parte în România, de obicei ieșeam din biserică la Ectenia celor Chemaţi, a catehumenilor (cei încă nebotezaţi), fiindcă nu voiam să încălcăm tradiţia Sfinţilor Părinţi.
„Fericirea pe care am primit-o…”
Apoi, pe 27 septembrie, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei, şi pentru rugăciunile Părintelui Varsanufie, egumenul Schitului Codrii Paşcanilor, s-a petrecut minunea: am primit pecetea darului Sfântului Duh în biserica Sfintei Teodora de la Sihla din Codrii Paşcanilor, împreună cu fiica mea Chiriachi. Cred că este important să spun că Părintele Varsanufie, duhovnicul nostru, a primit binecuvântare pentru aceasta de la Înaltpreasfinţitul Teofan, iar Mitropolitul i-a spus să facă pentru noi amândouă Botezul prin afundare, deşi eu eram catolică.
Nu pot exprima în cuvinte ce am simţit în ziua aceea. Tot ce pot să spun e că ceva s-a schimbat înlăuntrul meu, iar fericirea pe care am primit-o atunci în dar nu seamănă cu nimic pe lume! Chiriachi mi-a spus că s-a simţit ca o „fiică a lui Dumnezeu”, dar mă încred mai mult în Lumina pe care am văzut-o în acea zi în ochii ei decât într-o mie de cuvinte.
Slujba a fost ţinută de Părintele Varsanufie, egumenul Schitului Codrii Paşcanilor, Părintele Cristian Berea de la parohia Cut şi ierodiaconul Nil de la Mănăstirea Sihăstria. Am fost botezată prin afundare şi, din câte am înţeles şi mi s-a spus, totul s-a săvârşit „ca la carte”, după tradiţia ortodoxă. După Botez am mai stat încă opt zile ca oaspeţi ai mănăstirii – zile de rugăciune şi har. În tot acest timp am purtat amândouă cămăşile albe de Botez. Încă mi se pare că şederea noastră a fost prea scurtă, şi mi-e dor de oamenii pe care i-am cunoscut acolo, cu care m-am rugat împreună.
Rugăciunile şi gândurile noastre bune se îndreaptă către Părintele paroh Ionuţ Chirilă şi presvitera Corina din Oţeleni, Iaşi, către naşii noştri Mihaela şi Bogdan, şi George şi Corina, şi către toţi Părinţii şi Sfinţii care ne-au fost alături de-a lungul acestui drum mântuitor. Bunul Dumnezeu să le dăruiască sănătate şi pace. Amin!
Articol apărut în „Familia Ortodoxă”, decembrie 2017
Traducere de Radu Hagiu