Sunt oameni pe care-i întâlnim o singură dată, dar a căror amintire ne rămâne în suflet întreaga viață. Așa mi s-a întâmplat mie cu „Buni”, o bătrânică pe care-am întâlnit-o cu ani în urmă într-un moment nefast, dar în care – iată! – n-am fost singură.
Văd tavanul alb și aud voci. Cum altfel să fie, când stau întinsă pe un pat de spital? Aud voci, dar nu văd fețe. Doar disting diferite accente, cuvinte neaoșe, expresii simple și frumoase după care-mi întind urechea, sau cuvinte repezite, cuvinte aruncate la mânie pe care le resping... După un interval care mi-a părut destul de lung, crezând că mi-a fost de-ajuns statul întinsă, dau să mă ridic. Împrumut o pereche de papuci de casă (luată de acasă cu targa, în șosete, cine s-a mai gândit la papuci?) și întreb încotro e baia. O bătrânică senină ca cerul, cu părul alb ca neaua și capot cu flori îmi oferă brațul să mă conducă. Îi zâmbesc mulțumitoare, pășim împreună câteva secunde, apoi simt, a treia oară în aceeași zi, că-mi fuge pământul de sub picioare.
Și chiar așa e, mă trezesc întinsă pe jos și cu picioarele ridicate, înconjurată de asistente care-mi dau palme: „Îți cam place la orizontală azi!”. Bătrânica, luată la rost drept vinovată, se scuză că nu a știut și că a vrut doar să mă ajute... Și chiar așa fusese, nu conștientizase că eram încă atât de slăbită și amețită. Salvarea a fost infirmiera apărută la momentul potrivit pe hol, înainte de a-mi pierde echilibrul. Altfel, cine știe ce s-ar mai fi întâmplat.
Strigată de toată lumea „Buni”, bătrânica senină ca cerul mi-a fost timp de trei zile vecină de pat, nu puține fiind lecțiile de viață pe care le-am învățat în taină de la ea. Întâi de toate, mi-a reamintit de frumusețea simplității. Era sinceră, senină, dintr-o bucată. Deși femeie de la țară, uneori aveam impresia că vorbesc cu o aristocrată. Totul era așezare și naturalețe la Buni. Dimineața, după ce-I mulțumea lui Dumnezeu că s-a trezit, se spăla pe față, își pieptăna atent părul complet alb și luung și-și făcea un coc fistichiu, își lua capotul cu flori peste pijama, apoi, zveltă „ca o gazelă”, pleca la plimbare pe hol. Cum nu mai avusesem ocazia de a auzi graiul arădean veritabil, expresiile și cuvintele folosite de Buni mă fascinau. Ceea ce m-a uimit inițial a fost faptul că vorbea despre fiul dumneaei de vreo 40 de ani ca fiind „pruncul”. Pruncul în sus și pruncul în jos, până când mi-am făcut curaj s-o întreb cine-i pruncul, eu crezând c-o fi vreun nepot.
Of, dac-aș fi ținut minte mai multe din câte spunea! Buni folosea „păt” în loc de pățesc, „acle” în loc de acolo, precum și diminutive ca „molcuț”. (Din păcate, cu starea pe care o aveam atunci, doar acestea mi s-au întipărit...). Această bătrânică știa să fie serioasă, dar și hazlie, când situația o cerea. Asculta, intra în discuțiile doamnelor din salon, pipera la nevoie, tempera conversația când era cazul. Într-o noapte, înainte să adorm, m-am întors spre patul dumneaei. În salon se făcuse liniște, lumea dormea sau era pe punctul de a adormi. Buni s-a ridicat din pat, și-a împreunat mâinile și, cu trunchiul plecat, a îngăimat o rugăciune către Maica Domnului, a cărei iconiță era prinsă lângă oglindă. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz... Câtă așezare și câtă seninătate laolaltă într-un singur om! Acel albastru infinit, căruia i se alăturau adesea zburdalnice șuvițe albe de nori, mi-a rămas adânc impregnat în inimă.
Georgiana Camalessa