Gheorghe se trezește în această dimineață cu o poveste amuzantă în minte. La cei trei anișori ai săi, de fiecare dată aduce cu el ceva din visele de peste noapte, și mai ales îmi zâmbește. E un zâmbet special, ușor programat, care îmi înseninează, îmi însorește efectiv cerul inimii, oricât ar fi de nor afară.
Azi s-a trezit râzând de-a binelea, abia trăgând de pleoape, dar îngăimând cu hotărâre: „Cum ar fi dacă am avea o găină caie fate asa... uuuuuuu... ca lupu...?”. Și era așa prins de găina-lupoaică a lui, încât am și văzut-o și eu, amuzată. O găină care face ca lupul: „Uuuuuuu...” ‒ și lungea buzițele lui rozalii și dulci cât putea de bine.
Atunci am înțeles cât de prețioase sunt și aceste bucurii simple, bucurii mici, firești, calde și sincer umane. Au rostul lor, încălzesc căminul inimii omului. Te fac să te simți ușor și fără primejdie, parcă. Să fii un om normal, un simplu om... în cămăruța ta de acasă.
Sunt obișnuită să trăiesc viața la maxim, în sensul experienței ei lăuntrice, să iau totul în serios și să caut înțelesurile cele mai profund duhovnicești din te miri ce întâmplare, să-L văd pe Domnul, să mă cufund în El prin tot felul de contexte și oameni. Dar nu știu de ce în dimineața asta am simțit ce bine e uneori să fii pur și simplu un om firesc, să te bucuri între ai tăi și să-I mulțumești Domnului pentru o clipă de hodină banală.
Atât de aproape ne este El, atât de aproape, că ne zâmbește chiar și din cele mai casnice unghere ale vieții. Sărut-mâna, Doamne!
Maria Tudor
Fotografie de la Porebski / pexels.com