Dacă vedeți pe cineva fără poftă de viață, ofilit, e ca și cum ar fi un om mort. Dacă vedeți pe cineva că e melancolic, trist, posomorât, care nu știe să râdă, care nu știe să se bucure, să nu credeți că acel om Îl respiră pe Dumnezeu. Sufletul trebuie să se lege strâns cu dorul dumnezeiesc pentru a ajunge până la Creatorul său.
Este nevoie ca sufletul să fie plin de bucurie, de bună dispoziție - și să aibă bucuria și în cazul în care ceilalți pierd bucuria. De pildă, cineva se îmbolnăvește, și imediat ce îl vezi, te întristezi. Eu trebuie să învăț să mă bucur pururea. Orice s-ar întâmpla, Dumnezeu trăiește pentru mine și eu trăiesc pentru Dumnezeu! Orice s-ar întâmpla, nimic nu va putea niciodată despărți de Dumnezeu.
Așadar, dacă bucuria încetează, sau dacă se curmă dorul după nepătimire, se oprește imediat posibilitatea de a ajunge la nepătimire, posibilitatea de a-L avea pe Dumnezeu al nostru în întregime. Bucuria este condiția fundamentală în lupta duhovnicească și a modului de funcționare bună a inimii. Inima nu funcționează bine, ci se asfixiază și se sufocă atunci când nu o cufundăm zilnic în bucurie. Doar oamenii bucuroși pot ajunge la Dumnezeu.
Prin urmare, ne vom face, pe de-o parte, canonul, însă, împreună cu dorul după Dumnezeu, vom avea și bucuria de nedescris pe care ne-o dăruiește Hristos.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul