Pe soțul meu, după ce l-am cunoscut, am simțit că el este alesul pentru mine. M-am îndrăgostit. Îmi bătea inima repede când trebuia să ne întâlnim, îmi simțeam stomacul numai cu fluturi înăuntru, îmi tremurau mâinile de emoții.
Peste un an și ceva după ce ne cunoscuserăm, ne-am căsătorit.
În România l-am tot dus pe la biserici și mănăstiri. Pe atunci mă întorsesem deja în Biserică. El avea cunoștințe despre credință de la mama lui, pentru că ea era în corul bisericii din satul lor. Dumnezeu s-o ierte, a murit de cancer.
Știam că și el ar trebui să se boteze ortodox, ca să ne putem cununa la biserică. Așa că a trebuit să mergem în România, la o mănăstire de călugări tare faină.
Povestea botezului lui nu e una din cele pe care le vezi prin vreun reportaj, ci probabil neinteresantă. Nu au participat decât vreo șase-șapte persoane, inclusiv fețele bisericești. A fost botezat într-o colimvitră mare, scufundat de trei ori. A purtat o cămașă albă, lungă, și a primit o cruciuliță de lemn, dăruită de unul din Părinții care au fost de față. A fost totul pașnic, fără vânzoleală.
Nu știam că după ce se săvârșește botezul vor fi și ispite mari. Imediat după botez era să avem accident de mașină într-o intersecție. El mi-a spus că a văzut mașina care venea de după colț, deși normal nu ar fi fost posibil, și era foarte mirat cum de s-a întâmplat.
Odată, în perioada mea de habotnicie, i-am spus: „Dar tu nu te rogi niciodată!”, iar el mi-a răspuns: „De unde știi tu de câte ori pe zi spun eu Tatăl nostru?”. M-a lăsat cu gura căscată. Când mă gândesc că l-am chinuit și pe el, și pe mine, cu rugăciunile citite tare, te apucă râsu-plânsu’. Slavă Domnului că a trecut.
Înainte de botez nu a trecut prin catehismul de un an de zile, în care să i se explice toate. Într-un fel, catehismul soțului meu a fost cumva înlocuit de ceea ce îi explicasem despre anumite lucruri în biserică, la slujbe... Câteodată îi mai povesteam și din ceea ce citeam prin cărțile duhovnicești. I-am spus că cea mai scurtă rugăciune, care le cuprinde pe toate, este Rugăciunea lui Iisus. Într-una din dăți, când am fost la mormântul părinților lui, mi-a venit gândul să-i spun că, după ce aprindem lumânarea, sa spunem patruzeci de „Doamne Iisuse...” în germană: el zece, eu zece, până la patruzeci. Și așa facem de fiecare dată de atunci.
Acum câteva săptămâni, când a fost internat în spital, mi-a zis că a spus Rugăciunea lui Iisus.
I-am vorbit și despre ispite, cam ce înseamnă. Uneori îl preveneam și îl rugam să se roage pentru mine.
* * *
După ce socrul meu a plecat la Domnul, cel care organiza înmormântarea ne-a întrebat pe cei care eram la masă ce credință avem, pentru ca preotul respectiv să-și poată organiza cuvântarea. M-am bucurat taaare mult când soțul meu a mărturisit ca a fost botezat ortodox! Nu m-aș fi așteptat.
Mă bucur mult că stă la toată slujba Învierii, până dimineața. Îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Oricum, cred că soțul meu este cavalerul îngăduit mie să mergem împreună pe cale... Dar ce greu e uneori!
* * *
Din cărțile duhovnicești am învățat că e nevoie să vorbești atunci când apare câte o ispită. Măi omule, hai spune ce te deranjează și să încercăm să facem ceva bun împreună! Dar din păcate n-am avut succes, și este îngrozitor să vorbești singur, în tine... E atât de chinuitor să te simți singur când ești cu cineva în casă!
Anastasia