Ei sunt oamenii care vor fi mereu cu mine. N-am ales eu asta. De la unii mi-au rămas vii in amintire o privire, mirosul, o strângere de mână, un cuvânt care m-a atins poate direct în inimă.
Au fost apropieri trecătoare care-au lăsat adieri de amintiri, sau amintiri puternice... Îi am pe toți acolo, lângă inimă.
Atunci când îi atingeam, sau le vorbeam, nu simțeam că totul va avea cândva o altă greutate. Că va rămâne un moment special. Au trecut foarte mulți ani de atunci. Amintirile nu s-au diluat. S-au sedimentat.
Îmi amintesc de maica Anastasia. Mă agățam disperată de zidurile unei biserici și nu voiam să plec de acolo. Aveam nevoie, dar nu voiam să plec. Căutam sfat la duhovnic și n-am căpătat. Voiam să fac ceea ce se numește ascultare. Să nu-mi asum hotărârea. Ceream sfat peste tot. Și maica mi-a spus doar atât: „De ce te agăți de zidurile alea de piatră? Mai bine-ai căuta să-ți faci biserică în inimă. Intră aici”.
Mi-a căzut fața. Da. Cuvântul acela venea după lungi și grele frământări. Am plecat. Era și timpul. Și totuși, nu m-am folosit. Nu mi-am făcut biserică în inimă. N-am ridicat nici măcar temelia. Am trecut ca trenul prin viața multor oameni minunați și n-am crescut. M-am pierdut pe drum.
Îi am acolo, în inimă. Nu voi fi niciodată singură. Ăsta e sigurul lucru bun. Poate mai găsesc o șansă de îndreptare. Poate nu e prea târziu. Am foarte mulți prieteni acolo. Poate, cu rugăciunile lor, voi reuși să pun și eu vreo cărămidă până la sfârșitul zilelor.
Bogdan era un tânăr uriaș. Nu privea, nu vorbea, nu mânca, nu reacționa la nimic... Pur și simplu, un trup inert care doar respira. Era hrănit pe venă.
Avea doi copilași mici și o soție frumoasă. Părinții veneau deseori îndurerați și se reuneau cu toții în camera aceea de spital. Dl. doctor stătea cu dânșii ori de câte ori putea. Și maica Anastasia.
Prima dată când i-am făcut baie, m-am ambiționat și l-am urcat în „cacamobil”. A fost foarte greu. Apa caldă i-a înmuiat pielea care, către sfârșit, după ștergere, începuse să se descuameze puternic. Apoi m-am domolit. Cam o dată la câteva zile, împreună cu o rudă apropiată de-a dânsului, îi făceam baie în pat. Asta a fost tot. Nu zicea nimic, nu reacționa.
Cancerul, tumora era în cap. Avea mai mereu febră.
Atunci când s-a stins, soția dânsului mi-a dăruit o icoană cu Sfântul Nicolae. Pictura a fost realizată de un prieten de familie cu evlavie la sfânt. De câte ori o privesc, mă gândesc și la Bogdan.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Mihaela
Fotografie de Sami Aksu / pexels.com
