Ne vorbește Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
Astăzi, în această zi plină de strălucire, aici, în Andirio, această biserică închinată Sfântului Nicolae își sărbătorește hramul. De fapt, îl prăznuim pe Sfântul Nicolae, Episcopul Mirei Lichiei, Făcătorul de minuni, un om simplu și un slujitor – „diacon” (în sens figurat) – al Bisericii lui Hristos, preot și apoi episcop.
În această zi, Părinte Spiridon, vei primi cea de-a doua treaptă a preoției, cea de presbiter. Peste câteva clipe vei urca treptele Sfântului Jertfelnic, vei veni și vei îngenunchea înaintea Sfintei Mese și vei auzi glasul arhiereului spunând: „Dumnezeiescul Har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, rânduiește pe diaconul cutare întru preot”. Și vom mai spune: „Să ne rugăm pentru dânsul, ca să vină asupra lui Harul Preasfântului Duh”.
Așadar, astăzi este praznicul Sfântului Nicolae. Trăsătura definitorie a Sfântului este faptul că era simplu atât ca om, cât și ca preot. Nu avea cunoștințe filosofice, nici ale științelor din vremea sa, ci era un om simplu, însă un om care Îl avea înlăuntrul lui pe Duhul Sfânt.
Un om poate fi simplu, dar să-L aibă înlăuntrul lui pe Duhul Sfânt, iar altul să aibă o personalitate complexă, dar să fie cu totul dezechilibrat. Nu doar să nu-L aibă pe Duhul Sfânt, ci să nu aibă nici măcar un duh bun, omenește vorbind.
Sfântul Nicolae avea această mare virtute a simplității. El s-a învrednicit să participe la Sinodul I Ecumenic de la Niceea Bitiniei în anul 325 d.Hr. și și-a mărturisit credința în Dumnezeul cel adevărat, contribuind la alcătuirea primelor articole din Crez.
Simplitatea nu se referă doar la purtarea exterioară. E posibil ca un om să fie foarte simplu în purtarea sa din afară, chiar foarte simplu, dar în același timp să fie complicat în modul cum gândește, încât ceilalți să nu înțeleagă ce vrea să spună. Adică poate avea o gândire silogistică și dialectică atât de complicată, încât să ajungă ca una să spună în afară, alta să ascundă înlăuntru, și cu totul alta să iasă la iveală după o vreme.
Ce înseamnă „simplu”? Mai întâi de toate, cuvântul „simplu” denumește ceva ce are mișcări elementare. Un mecanism e simplu atunci când funcționează pe baza unor mișcări simple. Simplu este omul care, precum este în afară, la fel este și înlăuntru. La polul opus, atunci când omul nu este simplu, este complicat. E valabil ceea ce spun azi psihanaliștii și psihologii, că omul seamănă cu un bloc cu multe apartamente care nu comunică între ele. Au în comun curentul, căldura și altele, au câteva aspecte exterioare în comun, dar între ele există diferențe uriașe. Într-un apartament poate fi o sărăcie lucie, iar în altul, mult belșug. Într-un apartament poate fi beznă, deznădejde, iar în altul, bucurie. Tristețe – sau bucurie. Așadar, omul seamănă cu un bloc cu multe apartamente, iar asta înseamnă că nu este un om simplu. Are mai multe „etaje”: subconștientul, inconștientul, și încearcă s-o scoată cumva la capăt. Are și gânduri simple, dar are și gânduri compuse. Ceea ce vreau să spun este că e de dorit ca omul să fie simplu.
„Mare este virtutea simplității!”
Însăși teologia Bisericii noastre e foarte simplă. Când vedeți scrieri teologice din care nu poți înțelege ce anume vor să spună, atunci să fiți siguri că aceea nu este o teologie ortodoxă autentică, pentru că o teologie simplă este exprimată într-un mod simplu și neîmpodobit. Uitați-vă la Simbolul Credinței! Este exprimat foarte simplu: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute...”. Exprimarea este simplă, alcătuirea este simplă, cuvintele și expresiile, simple! Tocmai de aceea spune Sfântul Dionisie Areopagitul un lucru extraordinar, că tainele teologiei sunt „simple, absolute și neschimbătoare”. Teologia însăși și tainele ei sunt simple, au caracter absolut, căci nu sunt niște supoziții, nu au nimic de prisos în ele, sunt neschimbătoare și neclătinate.
Din aceasta înțelegem diferențele dintre teologii. Citim teologia Sfinților Părinți și vedem că este o teologie născută din revelație, care a fost pusă apoi în cuvinte simple. Avem subiect, predicat, complement direct, atribut adjectival. La polul opus, în alte teologii, străine, apusene, pe care le citim, întâlnim raționamente dialectice specifice filosofiei, specifice lui Aristotel și altor filosofi antici. Ei încearcă să facă supoziții pe o temă, prezentând două teze: susțin o primă teză, apoi o a doua teză care o combate pe prima, pentru a trage, în final, o concluzie. Dar nu înțelegi, de fapt, ce vor să spună.
Știm aceasta fiindcă, uneori, atunci când citim o carte și nu înțelegem ce a vrut să spună autorul, putem fi siguri că nici autorul nu a înțeles ce a scris. De ce? Pentru că „omul înțelept e simplu”, așa cum spune proverbul, „iar cel simplu e înțelept”. Vrea cineva să fie înțelept? Vedem prea bine acest lucru! Când cineva are cunoștințe aprofundate în domeniul lui, scrie foarte simplu despre el. „Adevărata înțelepciune este foarte limpede”. Aceasta e condiția de bază.
Vreau să subliniez, așadar, că virtutea simplității este foarte mare. Să avem simplitate în gândire, simplitate în dorire, simplitate în cuvânt! Să ai un om în fața ta și să știi cu cine ai de-a face! Nu un om cu două fețe, care una spune, și alta are înlăuntrul lui. Asta arată și tradiția antică greacă despre labirintul lui Dedal. Dedal a fost un arhitect din Grecia antică, ce construia clădiri-labirint în care, odată intrat, nu mai găseai ieșirea. Existau multe coridoare, coridoare peste coridoare, deschizături, fundături, așa cum au fost palatele din localitatea Knossos, din Creta. Așa sunt sufletele multor oameni, ca labirintul lui Dedal. Una vorbești cu ei, alta îți spun, alta înțelegi, alta vor să spună și, în final, după o vreme, altceva va ieși la lumină. Iată de ce spun că mare este virtutea simplității!
Sfinții Părinți spun despre Dumnezeu că este simplu. Până și Dumnezeu e simplu! Are, desigur, ființă, ipostas și energie, dar, deși le are, nu este compus, pentru că în Dumnezeu nu există patimă. Lucrurile devine compuse, combinate, acolo unde există împătimire, patimă, ipocrizie. Ipocritul nu poate fi un om simplu. El este complicat și foarte încâlcit.
De aceea, Apostolul Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, spune: „Să vă îmbogățiți în toată simplitatea” (II Corinteni 9:11). Îi sfătuiește pe creștini să se îmbogățească cu toate felurile de simplitate. Iar în alt loc vorbește despre „bogăția simplității” (II Corinteni 8:2).
A despărți gândul de patimă
Mare bogăție este să fii simplu! Să spui ce gândești, în cazul în care nu ești întru totul de acord cu ceva, pentru ca celălalt măcar să știe clar care-ți este părerea! Să poți exprima ce gândești! Și spun lucrul acesta pentru că așa era Sfântul Nicolae, ca și toți ceilalți sfinți ai lui Dumnezeu: simpli în gândire, simpli în cuvânt, simpli în exprimare, simpli în purtare. Nu erau simpli doar în privința îmbrăcămintei. Se poate ca omul să poarte haine simple, dar înlăuntrul lui să fie stăpânit de un egoism feroce. Nu doar de simplitate exterioară avem nevoie, ci de o simplitate în adâncul ființei noastre. Să putem spune: „L-am întâlnit pe omul acesta, și lucrurile stau întocmai cum mi-a zis!”. Nu ascunde altceva. Nu este un „diplomat”. Astăzi am învățat să trăim diplomatic, ipocrit, și de aceea nu mai poți avea o comuniune cu celălalt.
Iată, Sfântul Nicolae avea simplitate ‒ și orice cleric se cuvine să aibă această simplitate! Chiar și episcopul trebuie să fie un om simplu. Teologia, așa cum am spus mai înainte, este și ea simplă, fără nimic de prisos. Noi o facem greu de înțeles și complicată.
La fel și gândurile, trebuie să fie simple. De altfel, unul din scopurile învățăturii pastorale ortodoxe este cum să învățăm să transformăm gândurile compuse în gânduri simple. De exemplu, avem un gând compus. Cineva își spune gândul. Atunci când o patimă, o poftă se amestecă cu un gând, el devine gând compus. Așadar, în cadrul slujirii pastorale, putem practica așa-numita „psihoterapie” atât de răspândită în Biserica noastră − de la noi au preluat-o ceilalți! Ce anume facem? Despărțim gândul de patimă. Când vedem un om foarte complicat, pe care vrem să-l ajutăm intrând în lumea lui lăuntrică, pentru a uni toate acele „scindări” ale sufletului lui, trebuie să începem de la gânduri. Începem prin a separa gândul simplu de gândul compus, adică despărțim gândul de patimă.
Gândul în sine nu-i ceva rău. De exemplu, un om vrea să facă un lucru. În acel moment îi apar tot felul de alte gânduri, amestecate cu patimile: cum să facă, de ce să facă, cum să evite o anumită problemă ș.a. Astfel, gândul simplu devine complicat și compus. Vindecarea constă în a despărți gândul simplu de patimă. Atunci devine omul simplu.
A avea râvnă înlăuntrul meu este un lucru simplu. Râvnesc! De ce râvnesc? Îl râvnesc pe Dumnezeu, slava lui Dumnezeu, râvnesc slava pe care o au sfinții. De aici înainte se pot strecura gândurile compuse: cum mă văd ceilalți, cum voi obține acest lucru, pe ce cale... și așa pătrunde în suflet ipocrizia, iar gândul devine compus.
Să ne îmbogățim în simplitate!
Spun aceste lucruri, iubite și preacinstite Părinte diacon Spiridon, ca să știi ce este preoția. Preotul trebuie să fie un om simplu. Este nevoie să fie un om simplu, nu complicat și ipocrit. Și, fiind el însuși simplu, trebuie să se poarte cu simplitate față de frații lui. Astfel, însuși fiind simplu, în ciuda cunoștințelor pe care le are – pentru că este cu putință ca un om învățat să fie totodată și simplu –, să-i ajute pe oameni să devină simpli, nu ipocriți. Societatea de azi s-a umplut de ipocriți! Își fac scenarii peste scenarii. Una spun, alta fac, alta au în cap și, până la urmă, alta va ieși la lumină pe parcursul desfășurării evenimentelor.
Iată care este lucrarea Bisericii! Preotul trebuie să fie simplu: nu simplu în purtare ‒ nu-i rău nici asta –, ci simplu în gândire, în mentalitate, și să-i ajute pe oameni să dobândească bogăția simplității, să se îmbogățească în simplitate. Atunci când o societate este alcătuită din oameni definiți prin simplitate, în majoritatea lor, nu vor apărea problemele grave, iar dacă totuși vor fi probleme grave, se vor rezolva printr-o simplă discuție.
Un exemplu din Pateric. Se spune erau doi monahi singuri în pustie și aveau dragoste între ei. A ieșit odată unul în lume și a văzut că oamenii se ceartă între ei. Când s-a întors, a venit la el celălalt monah și l-a întrebat: „Ce ai văzut în lume?” „Gâlceavă. Multă gâlceavă. Toți se ceartă.” „Dar ce-i gâlceava?”, a întrebat celălalt, „Cum adică se ceartă? De ce se ceartă?” „Nu știu. Vrei să ne certăm și noi, frate? Vrei să încercăm și noi să ne certăm?”. Erau acolo doar ei doi. „Vrei să ne certăm și noi, frate?”, a zis el. „Hai să ne certăm!”, a răspuns celălalt. Dar cum să se certe? Că nu știau cum se face asta. Și aveau acolo un vas cu apă și l-au pus în mijloc. A zis fratele: „Tu să spui: «E al meu!», iar eu o să spun: «Ba-i al meu!», și așa o să ne certăm”. Zis și făcut. Au pus vasul în mijloc și unul a zis: „E al meu!” „Al tău e! Ia-l, frate!” „Ei, dar n-ai răspuns bine, că așa nu mai ajungem să ne certăm. Eu o să spun: «E al meu!», iar tu o să spui: «Ba-i al meu!», ca să putem și noi să ne certăm”. Au făcut așa și a doua oară, și a treia oară, și nimic, nu se puteau certa. Unul zicea: „E al meu!”, celălalt: „Ia-l, frate, că doar n-o să ne certăm pentru atâta lucru!”. Iată ce înseamnă simplitatea în gândire, în cuvânt, în viață!
Și închei, Părinte, spunând că trebuie să devii un preot simplu, să te apropii de oameni cu simplitate și, având bogăția aceasta a simplității, să-i ajuți și pe ei să devină cât mai simpli cu putință, pentru ca apoi și societatea noastră să devină simplă. Amin.
Fragmente din predica rostită la praznicul Sfântului Nicolae,
6 decembrie 2025
Traducere de Mănăstirea Diaconești