Sunt luni de zile de când vin în Pridvor, aproape zilnic. Citesc cuvintele frumos împletite din dragoste pentru Dumnezeu, prin Dragostea lui Dumnezeu. Anca m-a adus aici. Anca... prietena mea, nu de-o viață, dar pe viață.
Ne-am cunoscut așa cum se cunosc copiii care trăiesc în același bloc, dar pe scări diferite. Anca... veșnic în acțiune, cu genunchii juliți, hilizită, mereu pregatită să mai spargă un geam cu mingea, dar iertătoare și bună la suflet. Eu... organizată, respectând protocolul de igienă învățat acasă, atentă la riscuri, copilul cuminte pe care-l iubesc toți părinții. Ea tocmai spărgea un geam cu mingea, eu am oprit-o ținând-o de vorbă. Ea a râs și mi-a sărit în brațe, umplându-mă de sărutări. Eu am îmbrățișat-o scurt, în timp ce-i explicam că de felul meu nu sărut oameni, doar le explic reguli. De atunci mă trage de mână și mă târâie prin tot soiul de locuri luminoase sau întunecate, pentru că ea e foarte curajoasă.
Acum, iubitoare ca un copil care se încrede în prietenul lui și se mândrește cu el, m-a călcat pe picior și m-a împuns de-atâtea ori: „Zi, măi, ceva! Zi, că doar te pricepi să vorbești. Non-stop ești atentă în jur, mereu vezi cioburile de pe jos, arată-le și lor, ca să nu se taie!”.
„Bine, măi Anca, bine... Dacă vrei să le faci cadou cicăleala mea...”.
Așa că mă bucur că sunt aici, cu voi, prietenii Ancăi. Iertare.
Hristos a înviat!
Laura Ioana
Fotografie de Ruslan Khimrad