Încotro?
Nu știu. Dar continui să merg, vorba graffiti-ului de pe un perete, cred, tot din Brașov. Nu cred, sunt sigură. Știu și unde e, cu ochii închiși. Cumva, cele mai multe răspunsuri tot de-acolo îmi vin, chiar și când nu le caut înadins. Sau mai ales. Poate că inconștientul meu duduie ca o uzină și, vorba unei prietene, când nu sunt semne, le facem să fie. Sau poate că într-adevăr s-a copt ceva și frământarea pe care o simt adeseori fără s-o pot numi e schimbarea care sparge crusta vieții cu ciocul, pe dinăuntru. Până la urmă, poate că singurul drum greșit e cel pe care ți-ai dorit cândva să mergi și n-ai făcut-o. Sau drumul de întors pe care ți-a fost frică să pășești atunci când ai ajuns în fundătură.
Am plâns de frumusețe într-o seară, pe la zece, la Brașov. Mă întorceam de la Bastion, unde Alifantis tocmai cântase poemele adolescenței mele și-mi înflorise sternul – el și două pahare de Jidvei. Nu știu de ce, am coborât pe Cerbului prin Peneș Curcanul în loc s-o iau pe Castelului. Acolo, la numărul 15, sub o fereastră de termopan și deasupra unei măști de țevi, cineva scrisese: „Exprimă-ți sentimentele. Viața e scurtă, iar noi nu citim gânduri.“ Am rămas trăsnită. Nu m-am rușinat de doamna în cârjă care venea din spate, agale pe sub bovindouri, și m-a privit în ochi surâzând. Iar peste vreo cinci minute am izbucnit iar: coborând pe Poarta Șchei, am luat-o la stânga pe Hans Benkner, spre Biserica Neagră, și m-a izbit priveliștea turlelor în noapte, răsturnând cu volumele lor volumele din jur.
Ca să se-așeze frumusețea, m-am dus atunci, la zece seara, în Livada Poștei și m-am dat în leagăn. Iarba era proaspăt tăiată și aroma ei mi-a amintit de o altă zi, în iunie, când mergeam pe Kiseleff și brusc mi-am dat seama că sunetul cicadelor acoperă zgomotul traficului. O clipă în care Bucureștiul a fost înfrânt sonor – și totuși, ce străin îmi e. Acolo, în leagănul din Livadă, împingând cu tălpile în priveliștea înnoptată a fațadelor de peste drum, mi s-a ivit în minte un gând cu care poate c-o să fac ceva, cândva: stelele se mai așază și cu mâna.
*
Sfârșit de septembrie. Suntem într-unul dintre locurile mele preferate din Brașov: o belvedere micuță din capătul străzii Colțul Putinarilor, unde ajungi dacă din Șirul Gheorghe Dima faci dreapta pe După Iniște, apoi, curând, stânga pe-o străduță urcușită. Locul e un buzunăraș vopsit în alb și albastru și-mi place să vin aici vara la asfințit, sau toamna, sau iarna – să vin și să mă uit cum Șaua Tâmpei își schimbă culorile, cum crugul cerului se apropie sau se îndepărtează, după calendar. Mă uit la casele de sub munte, risipite la poale ca dintr-o zvâcnire de încheietură. Nu sunt atentă când Cristina mă surprinde din profil, într-un portret pe care îl păstrez doar pe retină. Îi spun: „Dar n-ai prins semnul de întrebare care se-nvârte și se mușcă de biluță…“ Răspunsul e de Pulitzer: „Nu, dar semnul de exclamare, când va fi, o să-l prind sigur!“
Anca-Maria Pănoiu
Textul face parte din retrospectiva personală a anului 2025, publicată pe platforma LiterNet.ro și preluată aici prin amabilitatea Redacției LiterNet