Rugină și oase
Prin aprilie-mai, maleolele tibiilor încep să mi se lovească între ele la mers, iar pe glezna stângă, mai umflată ca de obicei, îmi apar pete roșcate-vineții. Mă împiedic des, mă dezechilibrez ușor. Îmi simt conturul peroneului pe dinăuntru. Nu-i bine.
Prin septembrie îmi fac curaj și mă duc la ortoped. Altul. Ca să aflu că experiența-limită a vieții mele – operația de la șaptesprezece ani cu fixator și dat la cheie de patru ori pe zi ca să-mi aliniez oasele – a fost cam degeaba. Peste încă o jumătate de viață, nu știu de ce și nimeni nu-mi spune, oasele gleznei sunt tot prăbușite, tot strâmbe, cu articulațiile înțepenite și roase de o artroză care pe CT arată ca niște brobonele rubinii pe care îți vine să le culegi în palmă unul câte unul. Ortopedul, care de data asta nu doar că nu-i casap, ci pare și un fin – chiar dacă ascuns – psiholog, îmi spune fraza eliberatoare: „Mai rău de atât nu se poate.“ Și că pot să aleg. Și că pot să amân soluția, păstrând-o bine într-un buzunăraș al viitorului, până când chiar n-o să se mai poată. El, cu bisturiul și AI-ul lui, cu șuruburile și cu imprimanta 3D, vor fi tot acolo. Mergem, împreună, înainte.
În noiembrie, la Paris, îmi bat în fiecare zi kilometrajul. (Cu asta, ortopedul nu-i de acord.) În timp ce calc apăsat și încerc să conștientizez contururile durerii pe care, de-atâta obișnuință, nici n-o mai bag în seamă, îmi răsună în minte: „Mai rău de-atât nu se poate, mai rău de-atât nu se poate.“ Păi dacă mai rău de-atât nu se poate și eu mă plimb zece kilometri prin Paris pe picioarele mele, cu toată durerea și împiedicatul, cu toată rugina rubinie răspândită printre tarsiene, înseamnă că n-am motive decât de mulțumire.
E-atâta de rău că e bine.
Poezie pe pereți
Și totuși, nu din pricina artrozei m-am împiedicat eu de picioare cel mai des anul trecut. Ci dintr-a poeziei. Căci sunt în stare să nu mă uit pe unde merg atunci când dau de ziduri pe care trecători necunoscuți și-au lăsat, în palimpsest sau în jam session, durerile și revelațiile, idiosincraziile și melodramele, umorul sec și ideile sclipitoare.
Aproape fără să-mi dau seama, îmi deschid în telefon o arhivă difuză de fotografii cu graffiti-uri, stickere, stencil-uri, scrijelituri. Care mai ascunse, care mai la vedere, care ivite-n cale, care căutate, dar toate mărturisind o bucățică din adevărul cuiva care și l-a lăsat acolo, poate-poate l-o găsi altul și s-o oglindi în el. Le păstrez cu grijă și uneori mă oglindesc. Iată-le.
Por si algun día venimos juntos. | Ne pas se cacher derrière son pare-être. | Quand je dis il faut, cʼest que jʼai tout faux. | Je préfère sentir ton amour que le savoir. | La drum, unde licuricii urma-și lasă. | Aici ai pierdut un sărut! | Viața e mai mult de-atât, crede-mă. | Too many iPhones, not enough dreams. Chiar da! | A fost frumos. | Unde a ajuns nadirul sufletului? | Hole to another universe. | Aici o să vin când o să-mi fie dor de noi. | Știi să calculezi masa molară a constantei perimetrice a hexaedrului, dar nu știi face o fundă. | Sărut-o! | Hey, tu! Ascultă-ți inima! | Unde mergi? Nu știu. Dar continui să merg. | Nici ai mei nu știu că le-am încercat pe toate! | Who does your heart feel safest with? | De multe ori nu-i ca tine. | We are made from stardust. | Persoanele potrivite la momentul nepotrivit. | Diaree explozivă. | Fii artist! | Muncă și răbdare. | Tu rămâi în mintea mea ca un parfum de mahala. | Fiii ploii. | Zbor. | Vă văd, vă simt. | Să fiți cuminți. | Enescu aici! | Nu e treaba voastră! | Ai bani? | Să visezi! | Pumnii domnișoarei A. | On va miquer le monde avec notre gentillesse. | Ce ești? | La Mc-ul ăsta mă aducea Mamaia când eram mic. | Life will never be the same again, life is changing. | Gânduri libere. | Să ai trupul proaspăt, gândul putred, să-ți aduc o mie de calești, să-mi petreci regretele din suflet. (Emil Brumaru, pe ușa toaletei de la Cărturești Verona) | Au, ce dor coastele. | Tu ești motivul meu pentru toate bețiile. | Te ador, Brioșica mea dulce. | Loc de oftat. | Planeta e plată. | Citește o carte! | Where is the love? | Dă-mi viză de bulgari. | Lângă locul inimii se află… | Totul e la diminutiv. | #puneinimă | Între bine și rău zace sufletul tău! | Unde ești? | Curaj! Fii bun! | Violență psihotronică. | Pur și simplu mulțumesc! Și, pe paharul de cafea primit în gara din Brașov: Let go and let God.
Așa am să fac.
Va urma…
Anca-Maria Pănoiu
Textul face parte din retrospectiva personală a anului 2025, publicată pe platforma LiterNet.ro și preluată aici prin amabilitatea Redacției LiterNet