Oameni, întâlniri și întrebări. Plus câteva răspunsuri
Constantin și Elena. Nu bănuiam că pot primi de ziua mea un dar chiar mai frumos decât baia în mare cu luna sângerie la depărtare de-un braț. Dar l-am primit, sub chipul întâlnirii cu ei. Frate și soră, șapte și șase ani, călătoreau cu tatăl lor de la Mangalia spre București, cu același tren în care m-am urcat cu mult espresso-n sânge, încleștat în luptă dreaptă cu Aligoté-ul. Dar mai mult decât cafeaua m-a trezit conversația cu ei: ochelariști amândoi, rotunjori ca niște gogoșele, cu voci ca trompețicile și dulci ca niște pui de om hrăniți pe săturate cu iubire. Acasă, la Buftea, îi așteptau mezinul și mama, într-o casă cu eleșteu, leagăne și livadă. Un cămin crescut încet, cu grijă, într-o viață care orbita din dragoste în jurul lor încă de când primul născut amenințase cu sosirea-n lume.
Dragostea, asta m-au învățat gogoșelele din tren cu nume de sfinți și împărați. Și cât de frumos rodește ea în niște ființe mărunțele care lăstăresc, atunci când tatăl lor le spune: „O iubesc mult pe mama voastră!“ Sau când îi ceartă blând fiindcă-și iau nasul la purtare, iar disperarea cruntă de pe chipul băiețelului la gândul c-a zbârcit-o și l-a supărat pe tata e întâmpinată cu îmbrățișări la fel de ferme ca dojana. Ce firesc se poate lega o conversație cu o străină și ce ușor se poate împărți o pizza când puii de om sunt liberi să zburde printre oameni, pentru că sunt încredințați că orice ar fi și orice ar face, îi ține în palmă și în inimă dragostea părinților. Care doar ea, singură, e mai importantă decât micuțele lor persoane. Căci dacă ea n-ar fi, nici ei n-ar fi. Ne-am despărțit cu două îmbrățișări grăsuțe și, în loc de numere de telefon, am primit răspunsul că o asemenea dragoste chiar e posibilă.
Alt chip al dragostei: în octombrie, o invit la un vin pe prima mea educatoare și profesoară de engleză, ca să sărbătorim treizeci de ani de când ne știm. Am aproape vârsta ei de atunci și am crescut mai mare cu un cap, dar mi se pare că n-am învățat nici un sfert din toate lecțiile pe care mi le-a oferit de-a lungul timpului doar prin exemplu. Și că nu i-am mulțumit îndeajuns pentru încrederea și curajul pe care mi le-a dat, pentru răbdarea pe care mi-a arătat-o, pentru că a încercat să mă învețe să greșesc fără să-mi fie teamă, pentru eleganța discretă și curajul care îmi rămân model, pentru că știu să pronunț the firesc, cu limba între dinți, și pentru că m-a pus să scriu fiecare cuvânt nou de cel puțin trei ori. Pentru mine, Teacher e nume propriu.
Pe Doina n-o văzusem niciodată în carne și oase, doar îi ascultasem vocea la radio și-i citisem cartea de debut. Dar când ne întâlnim la Cluj, la o cafea în Sisters, mă simt de parcă ne-am cunoaște tot de-o viață. Moment în care îmi dau seama că povestea mea despre anul trecut e cu totul sărită din calendar și foarte amestecată, pentru că ce spun aici s-a întâmplat în iunie, la TIFF. Ce dacă? Efervescența festivalului se întrepătrunde ușor cu foșnetele și răcoarea de pe Strada Universității dimineața, iar noi vorbim despre komorebi cu aceeași ușurință cu care alții vorbesc despre vreme. Și tot cu ușurință îi strecor întrebările mele despre rostul scrisului și dorul de schimbare, despre curajul care pare să nu se mai coacă și fluturii-n stomac pe care-i am când intru în direct la radio. O fac cu încredere, într-un exercițiu de admirație pentru curajul cuiva care a făcut pasul peste prăpastia spaimei de scris, care îi hrănește prospețimea prin disciplină și care mă încredințează, cald, că niciodată nu e prea târziu. Doar să începi.
Încă două exerciții de admirație: pentru curajul de a-ți găsi drumul, de a-l schimba când se înfundă sau pur și simplu de a-l urma, fiindcă și pentru asta e nevoie de curaj. Fac două interviuri. Unul, cu Jessica Cottis, celălalt, cu Sarah Nemțanu. Amândouă muziciene de mici, dar cu parcursuri atât de diferite. Prima, dirijoare, a avut curajul să ia viața de la capăt după ce un sindrom de tunel carpian i-a curmat cariera de organistă pentru care se pregătise încă din copilărie. Și a ajuns una dintre cele mai bune dirijoare din lume. Cealaltă, violonistă, s-a impregnat de muzică din pântecul mamei, a devenit un enfant terrible al viorii în Franța și nu și-a dorit niciodată să facă altceva. Cum vor fi arătând căutările atunci când drumul nu trebuie bâjbâit, ci ți se așterne limpede dinainte? Cum va fi arătând disperarea atunci când drumul sare în aer și trebuie să construiești altul din pulberea care a rămas după explozie? Și, de fapt, cum recunoști drumul, de unde știi că e al tău, cum îl simți în stern, în mușchi, în oase când în sfârșit l-ai găsit? Nu cred că am aflat, căci amândouă conversațiile au avut un fel de sâmbure de taină. Dar pe Jessica și pe Sarah le-am ascultat împlinindu-se pe scenă, strălucind, dăruind, iar la sfârșitul concertelor le-am îmbrățișat cu toată recunoștința de a-mi fi încredințat o părticică din povestea, poate chiar din ființa lor.
Și încă o întâlnire pe retina anului, discretă. La Florența, într-o după-amiază, îmi iese în cale un bătrânel în două cârje ducând sau poate dus de un caniș în lesă, reinventând împreună lentoarea. Aproape instinctiv pun mâna pe telefon, să-i fotografiez. Dar mă opresc în aer, pentru că nici aici nu vreau să sfâșii taina. Am în fața mea o imagine a tandreței, a puterii din neputință și a singurătății alinate. O las acolo, o las așa.
Neîntâlniri
Mereu mi s-a părut că întâlnirea ține de minune. Dacă stai să te gândești, pentru ca doi oameni să dea nas în nas pe stradă, într-o brutărie sau în tren, trebuie să se înlănțuie la milimetru foarte multe lucruri: să plece de acasă la o anumită oră, să aleagă o rută și nu alta, să se împiedice exact de piatra aia, să prindă o anumită combinație de semafoare, să li se facă foame în același timp. Și, cel mai greu, să caște ochii.
O întâlnire e ceva atât de uimitor, atât de prețios, încât mi-a luat mult timp să înțeleg că nu e neapărat și un soi de predestinare, că nu trebuie să conțină, aprioric, un sens în durată. Sau poate să-l conțină, dar nu neapărat pe cel mai la îndemână. O întâlnire poate fi un sâmbure, o taină, o invitație, o explozie sau o simplă frântură de cotidian. O întâlnire e ceea ce ajungi să faci din ea.
Dar și mai mult mi-a luat să înțeleg că și neîntâlnirile pot fi o șansă. Un semafor în plus, o piatră mai la dreapta sau pur și simplu o pânză așezată peste ochi ca pe un drum al Damascului cu semn schimbat pot însemna o lungă paranteză care nu se deschide, un vortex care nu te înghite. Grijă.
Prin lume poți umbla cu inima în palme, acoperită de taină.
When the heart
When the heart is cut or cracked or broken
Do not clutch it
Let the wound lie open
Let the wind
From the good old sea blow in
To bathe the wound with salt
And let it sting
Let a stray dog lick it
Let a bird lean in the hole and sing
A simple song like a tiny bell
And let it ring
(Michael Leunig, 1945–2024)
Va urma…
Anca-Maria Pănoiu
Textul face parte din retrospectiva personală a anului 2025, publicată pe platforma LiterNet.ro și preluată aici prin amabilitatea Redacției LiterNet