Fotografie de Maria Cristea
Marea, marea, marea, marea
De patru ori la mare. Ar fi fost o aroganță în copilăria mea nouăzecistă, și totuși iată-mă.
În februarie, plaja de la Tuzla e o priveliște aproape selenară. Vâscoși și învârtoșați, norii par să atingă suprafața luminescentă a apei, iar din întâlnirea lor nu lipsește nicio nuanță de verde, cenușiu și indigo. Valurile sunt oblice, smucite, largi și se avântă până adânc în malul de nisip, presărându-l din belșug cu cochilii. Briza mușcă sălbatic din obraji, dar durerea asta e aproape blândă. În aerul auriu și sărat, aș vrea să mai stau, să mai stau, să mai stau. Marea vindecă. Iar la cherhanaua lui Matei din Agigea se lăfăie pe platouri cel mai bun lufar.
În iulie, Delta. Iar o comit: din greșeală, cobor la Constanța în loc de Tulcea și am la dispoziție trei ore să aliniez un Uber, un microbuz și câteva planete, așa încât să prind singurul vapor din zi spre Sfântu. Nu doar că-l prind, dar îmi rămâne timp și de-un storceag pe dig. E timp. Timpul meu la Sfântu. Un pic cam singuratic, șleampăt și-ntr-o doară, spre deosebire de anul trecut, când am râs tot râsul din lume împreună cu Oana. Dar Sfântu rămâne cuibul meu mineral și vegetal din marginea continentului. Locul în care mă întorc, talerul balanței de la crugul anului și pagina nescrisă a celui care stă să-nceapă, căci anii mei se socotesc de vara până vara.
Diminețile îmi beau cafeaua pe dig, cu pelicanii. Pe la șapte, înainte ca primele bărci cu motor să agite apele spintecând Dunărea spre vărsare, vin incredibil de aproape de mal. Sunt maiestuoși, bătrâni ca timpul, blânzi și sălbatici deopotrivă, iar când bat apa cu picioarele și se avântă în zbor, pare că duc tot cerul în spinare. Într-o zi, surprind o cafteală păsărească în toată legea, o bătaie pentru pește. Îi privesc și brusc îmi dă prin cap cât trebuie să fiu de caraghioasă cu smartphone-ul meu și cu paharul de cafea, la trei metri distanță de rădăcina cruzimii, de încleștarea primară dintre viață și moarte, pentru hrană, de înfrângerea implacabilă a celui slab de către cel puternic.
Arșița după-amiezelor, după orele de soare bun, mă găsește la etajul terasei, privind în larg. Liniștea e răcoroasă, berea rece și înțepătoare, iar două cărți de nelăsat din mână lărgesc timpul. Trec de la Isidoros Zourgos, un bon viveur care cuprinde într-o poveste în straturi tot arcul secolului XX, la Thomas Bernhardt, un regal de mizantropie nerecomandat pe plajă.
Pe plajă. Acolo stau îndelung. Încerc să-i surprind frumusețea la toate ceasurile zilei: la răsărit, în dimineața fragedă cu lumina ei ușoară, aurie, la prânzul fierbinte și alb, în după-amiezile care își lasă greu căldura prin vegetația aspră și foșnitoare, la asfințitul oranj care alunecă în amurgul indigo, apoi, încet, în noapte. Nu contenesc să mă mir de cât de nemaipomenit de dreaptă e linia orizontului: o linie pur și simplu perfectă, care sfidează geometria umană, pentru că nicio mână și nicio unealtă nu pot trasa ceva atât de desăvârșit, cosmic desăvârșit. La asfințit, lanțuri negre de cormorani, cu sutele. Iar într-o zi înnorată, nuanțele de violaceu-bleumarin ale cerului se adună grămezi-grămezi la orizont și parcă-l apasă. Marea ia culori de nichel, iar bolta se preschimbă într-un clopot nevăzut, a cărui apăsare o simt pe piept și-n umeri.
În august, pășesc în vârsta nouă pe plaja din Vamă. Cu un ocol pe la Balcic și Varna, pragul mă prinde pe nisipul aspru, la înserat, pândind ca din valuri să se înalțe Luna Sturion. Mi-am făcut cel mai frumos cadou de ziua mea: o baie în mare noaptea, sub o lună sângerie și deșănțat de mare, urmărind cu privirea un lampion și așteptând să se stingă discret, nimicindu-se în cer. Al doilea cel mai frumos – se va vedea curând de ce. Răsăritul mă găsește tot pe plajă. E frig, marea e încă aurie, iar eu mă frământ și întreb vârsta nouă încotro o să mă ducă. Sau poate așteaptă s-o duc eu pe ea.
Dar până una-alta e ziua mea, așa că mai târziu, când se încinge arșița, mă iau pe mine și mă duc la cherhana. Prin nisip, îmi stric la vârfuri sneakerșii muștar. Citesc Saramago pe nerăsuflate, comand lufar pe plită și Aligoté rece la gramajul minim, jumătate de litru. Pe care-l beau până la ultima picătură, să nu fie păcat. Drumul spre cazare, apoi spre stația de maxi nu se mai povestește – contează doar că nu s-a prins nimeni. Și c-am ajuns, ca întotdeauna, cu bine.
Iar în septembrie, Corbu. Pentru concertul om la lună de pe plajă, dar mai ales ca să fiu eu om la lună și să dansez desculță pe nisipul rece de la spartul valurilor, noaptea, sub clopotul argintiu al lunii. Să nu uit ce sfâșietor și dulce a cântat Doru Postumul drept și Postumul stâng, acompaniindu-se doar cu chitara. În ultima seară, eclipsa de lună privită de pe malul înalt. Dimineața – era o zi de luni –, alte și alte întrebări pe plajă, stinse cu jucat în valuri până aproape de ora trenului. L-am prins.
Va urma…
Anca-Maria Pănoiu
Textul face parte din retrospectiva personală a anului 2025, publicată pe platforma LiterNet.ro și preluată aici prin amabilitatea Redacției LiterNet