Brașov, vrei să fii orașul meu?
Prima oară m-am mutat la Brașov pe la vreo douăzeci de ani, când dorul de oraș mi-a încolțit în oase. Îmi mobilasem o mansardă albastră undeva sub Tâmpa și-n mansarda aia citeam romane-fluviu, purtam lungi și sclipitoare conversații, cântam, iubeam adânc și beam vin fiert cu ierburi aromate. De lucrat, lucram probabil într-o librărie. Se întâmpla numai în capul meu și în jurnal.
Dar după cincisprezece ani de București și-o sticlă de vin golită cot la cot cu frate-meu într-o seară de Paști, dorul de Brașov mi-a încolțit la loc. Brusc, mi s-a părut copleșitor de posibil. Pe față mi s-a-ntins un zâmbet un pic cam taninos și-am zis să scriu în telefon – Vreau să mă mut la Brașov –, ca să am de ce mă agăța a doua zi dimineața, când urma să-mi pipăi gândul ca pe o cicatrice proaspătă. L-am pipăit. N-a usturat deloc.
Mă știu cu un ciob de ideal înfipt în ochi, așa că următorul pas a fost să mă împlânt, pe cât posibil, în concret. Adică să nu-mi mai mobilez mansarde pe sub Tâmpa din capul meu și să nu mă mut imaginar și teoretic într-o idee de Brașov. Ci să cunosc orașul, cu toate ale lui: cu cartierul Tractorul și blocurile din Astra, cu PSD-ul la putere și zero lei buget la cultură, cu cinematografele aproape lipsă și teatrul mai curând modest, cu complexul rezidențial Coresi, modern și spelb, cu șuvoiul de turiști care se varsă din Republicii în Piața Sfatului pe vreme bună și cu liniștea cuminte, chiar ușor lugubră de pe aceeași stradă când toate cârciumile sunt închise. Urmarea? Mi-a devenit intim. Și-atât de drag de-aproape ca și de departe, încât mi-e de ajuns să văd o plăcuță de înmatriculare cu BV ca să mi se zbată fluturii-n stomac, ori să-mi iasă în cale un indicator cu săgețică spre Brașov ca să bănuiesc la mijloc un complot astral.
Din primăvară, am fost la Brașov aproape în fiecare lună. La început, găsind pretexte, apoi lăsându-le să mă găsească. În mai, un concert al lui Atanas Krastev la Filarmonică, iar înainte m-am plimbat cu așa o sete prin oraș, că m-a lăsat o unghie de la picior. În iunie, pauză de Paris și-un cearcăn de descurajare existențial-imobiliară. Apoi, în iulie, s-au pus în cap câteva stele și-am locuit aproape toată luna la Brașov, de încercare. Am ținut un jurnal și am fost atentă la fiecare mișcare sufletească, la fiecare picătură de timp prelinsă leneș, la fiecare întrebare, întâlnire, bucurie, însuflețire, plictiseală și tristețe, la fiecare clipă de singurătate. M-am plimbat și câte treisprezece kilometri pe zi, m-a părăsit și-a doua unghie.
În august m-am întors când au cântat Alifantis la Bastionul Țesătorilor și Luna Amară la Râșnov. În septembrie, Brașovul era deja un pic orașul meu și-am început să stau pe la prieteni ai prietenilor, oameni-planete care m-au invitat să dorm la ei, deși abia schimbaserăm vreo câteva cuvinte. Tot atunci, la NOD, a început să crape crusta întrebărilor: de ce? încotro? până unde? dar dacă…? NOD, fatidic nume de festival.
În octombrie a cântat Luna Amară la Rockstadt, am reușit în sfârșit să intru în biserica Sfântul Martin, încuiată, și tot atunci era să mă îndrăgostesc. În noiembrie, pretextul a fost un Afrim la Teatrul din Sfântu Gheorghe, apoi am lăsat sec cu Lula kepab și un pic prea mult Saperavi la georgieni, am fost la Cravata galbenă într-o gașcă ad-hoc și am redescoperit Muzeul de Artă, o bijuterioară cu ținută și aspirații de muzeu european. În decembrie m-am întristat un pic că nu mai ajung la Brașov, dar nici n-am apucat să suspin bine, că m-am trezit cu o invitație la Revelion în Șchei. Prima zi din an m-a prins în Poiană, cam paltonară pentru pârtie. Dar cu inima un pic mai echipată, cred, pentru viața care mi se-așterne dinainte.
Fotografie de Iosif Trif
Spre sfârșit de ianuarie m-am întors pentru Robin & The Backstabbers și expoziția Sibylle Bergemann de la MAB. În februarie, omagiul pianistului elvețian Stefan Rusconi pentru Keith Jarrett, la cincizeci și unu de ani de la Concertul din Köln, apoi filmul Köln 75 la Cinema Coresi – unde m-am dus deși filmul se lăfăia deja în doișpe giga de pe hardul meu extern.
În fine, în martie m-am strecurat la byron simfonic și m-am întins pe iarba nouă sus, la Cetate, sub un soare copt de vineri după-amiaza. În lumina lui am văzut viața limpede și-am simțit că-mi cresc și mie rădăcini și mi se-amestecă cu ale ierbii, iar ochii mi se odihnesc pe Șaua Tâmpei ca ocrotiți de-o pleoapă. Acum e aprilie și, undeva adânc în piept, simt că vremea logodnei a trecut. Gata, încep să merg la vizionări.
Cercul de cunoscuți din Brașov mi s-a lărgit. Am întâlnit oameni colorați, amestecați și-atât de diferiți de cei cu care sunt obișnuită, încât lucrul mă provoacă, îmi dă de gândit, mă apropie și mă îndepărtează ca-ntr-un dans. Demografic, am început să împart orașul în vinituri și plecături. Viniturile sunt cei care au părăsit orașe mai mari, îndeobște Bucureștiul, și s-au mutat la Brașov – fiecare cu visurile și căutările lui –, lucrează mai ales de acasă și nu se sperie nici de rutină, nici de orele de plictiseală. Ei îmi spun: „Hai, vino!“ Plecăturile sunt brașovenii sadea care s-au săturat de oraș – fiecare din motivele lui –, l-au părăsit, îndeobște pentru București, și îl redau în tușele cele mai sumbre. Ei îmi spun: „Nu te duce!“
Vuiet, vuiet, vuiet de gânduri pe care trebuie să mi le defrișez mai iute decât cresc la loc, altfel mă năpădesc și se amestecă până când nu mai știu să aleg gândul meu de gândurile altora. Uneori, sfâșiere între dorul de schimbare și frica hrănită de rezistența la schimbare a celorlalți, care atât de ușor își proiectează spaimele, dezamăgirile, clișeele. Întrebări cu alt răspuns în fiecare zi. Nu-i nimic, întrebări de om viu. Frământări. Căci schimbarea nu e doar de oraș și de adresă – până la urmă, pentru vreo două sute de kilometri vor exista oricând și trenuri de întors. Ce se schimbă e așezarea gândului.
Ce e, până la urmă, dorul de Brașov, pe care atât de greu îl simt în oase? E dorul de un loc, dar mai ales un dor de mine. Dor de renunțarea la așteptările difuze, dar presante de la viața mea. Dor de odihna de a nu le cere lucrurilor înțeles până nu le trăiesc. Dor să am răbdare cu schimbarea și, așteptându-i coacerea, să nu-i pretind program. Dor de o pauză de București, cu cântecul de sirenă al oportunităților și cu mâzga lui concretă, cu distanțe și mulțimi amestecate, cu alergătura bezmetică și cu epuizarea orelor de vârf, cu canicula, paragina și haosul lui arhitectonic, cu linia orizontului mult prea orizontală. Dor de după-amieze încăpătoare și de zile fără cronometru, dor de plictiseala pură, neamalgamată cu angoasele procrastinării, dor de mers pe jos din punctul A în punctul B. Dor de un timp în care să cobor în mine. Cred că toate astea sunt mai la îndemână într-un oraș în a cărui inimă se află un munte, pădurea răcoroasă și cel puțin o catedrală.
Dar Brașovul meu, trăit, e doar în mine. De-ar fi să îl surprind într-un album, aș așeza în el așa: leagănele din Livada Poștei, în care mă avânt împingând cu tălpile în priveliștea fațadelor de peste drum. Străduțele din Șchei, pe care hoinăresc până sus, în marginea pădurii. Vișinii de prin curți, din care am furat te miri ce fructe mai lăsaseră copiii și păsările. Vitrina cu înghețată din Prund și piața volantă, unde chiar m-am săturat de vișine. Frânturile de poezie de pe ziduri, pe care le cercetez mereu în căutare de uimiri, fără să-mi pese că stric selfie-urile turiștilor. Cafelele amărui savurate la Manole, pe Sfântul Ioan sau în lumina aurie prefirată prin ferestrele de la CH9, citind sau scriind. Concertele din Biserica Neagră care mi-au reverberat în stern, mai ales în noaptea aceea de iulie când am simțit că spațiul își schimbă datele și aerul textura, că mă aflu într-un orășel occidental, efervescent și liniștit deopotrivă, care mă ține blând în palmă. Și concertele SoNoRo, tot din iulie, când muzica s-a amestecat cu întâlniri surprinzătoare și cu un soi de trezire. Mai ales concertul de la Brukenhalle, când orchestra de coarde a sunat aproape transparent în căușul munților și-n răcoarea serii, cu cerul bătând, încet, spre mov. Urcușurile. Cel dulce, pe Tiberiu Brediceanu spre Olimpia, unde am găsit un șotron numerotat până la 69, între timp spălat de ploaie. Cel abrupt, pe Șt.O. Iosif, cu răsuflarea aproape tăiată, dar răsplătită din plin când ajung în vârful dealului cu case și livezi. Urcușul spre Sfântul Martin pe treptele străzii Nicolae Filimon, din Strada de Mijloc, sau pe dincoace, din Iorga în Furcii, apoi în Eminescu. Priveliștea din Poarta Șchei, care mă face să tresar de frumusețe când se deschide larg spre Poarta Ecaterina și Șaguna. Orele la Bastionul Țesătorilor, unde m-am cuibușit la umbră, ocrotită de volumele lui frânte, citind pe nerăsuflate și mușcând pe furiș dintr-o foccacia. O dată, strecurându-mă pe galeriile interzise. Buzunărașele de pe Strada Bisericii Române, cu vilișoarele lor cochete, șopotitoare în trandafiriul înserării.
Pentru mine, Brașovul nu e turism, hobby, vacanță, TripAdvisor sau oraș de împrumut. E spațiu de respirație, locul unde mă întorc nu căutând noul, ci ca să privesc aceleași lucruri cu alți ochi. Matca unde mi se adună, acum, căutările și întrebările. Poate, într-o zi, și aflările.
Hai, Brașov, spune ceva.
Va urma…
Anca-Maria Pănoiu
Textul face parte din retrospectiva personală a anului 2025, publicată pe platforma LiterNet.ro și preluată aici prin amabilitatea Redacției LiterNet