Florența, frumoasa
De la Bologna, în tren, să-i dau amintirii trei zile la Florența. Trenul greșit. Îmi dau seama în ultima clipă, înfig mâna în valiză și sar înapoi pe peron. Tot timpul o comit, mereu cad în picioare.
Îmi place să mă-ntorc în locurile inimii. E ca atunci când te-ntâlnești cu vechi iubiri pe stradă. Timpul le-a golit, ori poate le-a umplut cu altceva, dar tot îți strălucesc într-o lumină nouă, purtându-și întrebările și așteptarea.
Descopăr un Oltrarno însorit, cu dealuri dulci și înflorite cusute cu puzderie de chiparoși, străbătute de poteci ocolitoare. O las pe doamna GPS să strige cât poftește și mă îndepărtez de râu, pipăindu-mi drumul spre San Miniato. Acolo, în cimitir, caut mormântul lui Carlo Collodi și-l găsesc în marea de cavouri printr-o combinație artizanală de tehnologie, orientare spațială difuză și miros. Cobor la poalele dealurilor și, cu puțin înainte să intru pe Ponte Vecchio, pe Via dello Sprone colț cu Borco San Iacopo, îmi întipăresc pe retină o fântână-gură-de-balaur, cu apă rece, lângă o prăvălie care vinde portocale împachetate în hârtie japoneză. Pe Ponte Vecchio, în aceeași zi sau cine știe, poate în alta, o rază se răsfață în apele râului Arno, iar el o azvârle-n joacă înapoi pe boltele ogivale ale porticului galben, vizavi de statuia lui Benvenutto Cellini.
În claustrul de la Santa Maria del Carmine, niște pânze de păianjen se unduiesc fragile în lumină. Zăbovesc un pic cu ele, în vreme ce-n mine crește așteptarea lui Massacio și Masolino. La Galeria Palatină mă încăpățânez să caut, aproape fără indicii, portretul Lucreziei de Medici, o promisiune pe care mi-am făcut-o după ce am citit Portretul căsătoriei de Maggie OʼFarrell. Îl găsesc în Salla dellʼeducazione di giove, într-un colț, înfățișând chipul straniu al unei tinere cel mai probabil chinuite.
Iar într-o seară, la Mercato Centrale, mănânc la aceeași masă cu Stacey și Terry, pensionari din Texas. Se întâlniseră pe internet și se căsătoriseră la patruzeci și trei, respectiv patruzeci și șapte de ani, iar acum călătoresc prin lume. Europa li se pare un sat mai mărișor, cu orice colț la îndemâna a două ore cu avionul. Și cred că le provoc o revelație europeană sadea când le explic că Pinocchio a început ca o poveste stranie și sângeroasă într-un foileton de secol XIX, nu cu Disney.
De data asta n-am mai studiat atât mașinăriile lui Brunelleschi și basoreliefurile lui Ghiberti, dar am privit pe îndelete lumina. De plâns, am plâns la San Marco, în fața Buneivestiri a lui Fra Angelico – chiar când mă întrebam, pe scări, cu inima bătând, dacă o să se-ntâmple și de data asta.
În rest, păcat că Vivoli s-a instagramat și sunt cozi cât strada, altfel au cel mai bun affogato făcut cu înghețată la găleată. Panino cu porchetta de la AllʼAntico Vinaio merită însă orice coadă. Iar despre sfogliatta cu ciocolată nu mai povestesc. Florența, alla prossima!
Parisul dimineața
De două ori la Paris, în iunie și în noiembrie.
Cu treburi, dar și cu dimineți și seri furate, în care mă întorc pe urmele propriilor pași și nu mă satur. Prin Marais, pe rue de Turenne, prin Place des Vosges, mica mea minune pătrată. Prin Cartierul Latin, în biserica dosită Saint Julien Le Pauvre, cu icoana Sfântului Hristofor. Pe bulevardul Saint-Germain și în micul scuar Danielle Mitterand, descoperit din întâmplare. Prin simpaticul Musée de la Chasse, la Philharmonie și la Maison de la Radio. Pe Pont des Arts, unde mă întorc mereu să mă măsor cu mine și să-mi pun dorințe.
Căci nu vuietul și epuizarea târgurilor de carte, coborâtă plăcut în oase la sfârșitul unei zile pline, vreau să mi le amintesc de la Paris. Ci punga cu cireșe cărnoase și deșănțat de scumpe. Lumina prefirată prin vitralii, marmura ivorie de la Notre-Dame și chipul luminat al catedralei noaptea. Forfota și clinchetul de la Les Philosophes la ora cinei, cât îmi aștept pulpa de rață. Tangoul liber din Place Colette, cu pădurea de trupuri tinere, bătrâne, elastice, grele, încordate, ușoare, protuberante, subțiri, înalte, scunde care au uitat preț de un ceas de toată atârnarea cărnii și s-au unit, perechi-perechi, într-un dans electrizant, reinventând senzualitatea.
Și vreau să-mi amintesc o dimineață rece de noiembrie, când pe la opt trecute eram deja în autobuzul 86 spre Jardin du Luxembourg. Pe la Bastille, pe bulevardele largi îmbăiate în lumina tânără, bicicliști de toate vârstele alunecau subțiri, cu siluete ușoare, în prospețimea începutului de zi. Am coborât la Sorbona și i-am făcut reverența cuvenită lui Montaigne, cu papucelul lustruit de sărutările atâtor generații de studenți la ananghie, iar pe rue de lʼOdéon am mai găsit o șosețică. Normal c-am luat-o. Am ajuns în rotonda grădinii chiar în clipa când soarele, ieșit din nori, a inundat-o cu lumină, de parcă ar fi crăpat atunci, pe loc, coaja unui imens ou cosmic. Și din el ar fi țâșnit, în valuri fără greutate, însăși viața.
Va urma…
Anca-Maria Pănoiu
Textul face parte din retrospectiva personală a anului 2025, publicată pe platforma LiterNet.ro și preluată aici prin amabilitatea Redacției LiterNet